miercuri, 29 decembrie 2010

Eficiență. Vești bune

Absolut toate schimbările care au avut loc în istoria omenirii în modul de organizare al comunității (de la cele mai mici pînă la marile imperii și statele națiune) au avut două componente principale: socialul și inovația. Cele două elemente esențiale și interdependente reprezintă mobilul oricărei schimbări în modul de organizare umană.

Totdeauna organizarea socială a fost și este dependentă de nivelul de inovație existent. De-a lungul istoriei civilizațiile care dețineau o armă nouă sau o serie de cunoștințe tactice sau de organizare socială au fost mereu civilizațiile conducătoare. Romanii au reușit să-și construiască marele imperiu printr-o organizare socială net superioară celor existente pînă atunci, iar vikingii și-au menținut supremația cu ajutorul acelor ambarcațiuni acvatice foarte rapide și a armelor pe care le dețineau. Toate marile civilizații și-au pierdut supremația numai în momentul în care unicitatea avantajului adus de o organizare socială mai bună sau de inovație a dispărut sau a fost depășit în eficiență de un alt sistem mai performant. Acolo unde inovația a fost prezentă la mai multe comunități la același nivel, organizarea socială a făcut diferența între dominator și dominat, între administrator și administrat.

De fapt, legatura dintre organizarea socială și inovație este una organică, cele două laturi neputînd fi total despărțite. Toate aspectele vieții unei comunități depind de cele două variabile, inclusiv domeniul economic.

Ași putea să afirm chiar faptul că modelul de organizare socială și inovația crează paradigma socială și definesc categoric modul de gîndire și acțiune umană, succesiunea acestora avînd la bază criteriul de eficiență, iar timpul fiind mărimea fizică care validează acestă eficiență.

Apariția monedei în schimburile de bunuri, apariția bursei, a etalonului de metal prețios, a băncilor centrale, a rezervelor fracționare, a derivatelor financiare și mai nou a certificatelor de emisii de carbon au la baza lor o evoluție a inovației și o mai bună adaptare/ organizare socială. Și putem generaliza; orice evoluție - de la arme pînă la cel mai neînsemnat aspect al vieții - se bazează pe inovație și organizare socială. Ca axiomă, o mai bună organizare socială are potențial să genereze inovație, iar inovația prezentă într-o comunitate poate să schimbe organizarea socială.

De exemplu, băncile primitive erau doar niște simple depozite de metale; tiparul a făcut posibilă apariția bancnotelor și a biletelor emise de bancă și a creat premisele apariției băncilor centrale, iar computerul a făcut posibilă existența rezervelor fracționare, a tranzacțiilor electronice și a monedei scripturale. Observați că evoluția inovației reflectată de istoria monedei se bazează pe o serie de schimbări sociale, pe o optimizare a relațiilor sociale și o adaptare a lor la noile realități. Micile erori în organizarea socială au fost eliminate de istorie, ineficiența nu a rezistat niciodată în timp.

Părerea mea este că acum omenirea (datorită globalizării, inovației și a posibilităților multiple de socializare oferite de inovație) se află la un moment în care acestă paradigmă socială se schimbă.

Unde ne aflăm?

În primul rînd granițele au căzut în fața capitalurilor, inovația a eficientizat comunicarea și comerțul pînă la nivele de neimaginat cu cîțiva zeci de ani în urmă. Naționalismul, societățile centrate pe religie (ex. statele musulmane) sau cele totalitare aparțin deja trecutului (ineficiența lor a fost demonstrată). Cele două variabile interdependente - organizarea socială și inovația - crează istoria. În al doilea rînd domeniul energiilor alternative își începe expansiunea. Sistemul în care omul percepe și cuantifică valoarea se schimbă, se reformează continuu, iar inovația/ cercetarea a devenit lucru de echipă.

Aici se impune o mențiune: schimbarea acestei paradigme sociale se petrece la o scară temporală cuantificată în zeci de ani/ ani, cu cît inovația evoluează cu atît viteza de adaptare a socialului crește, implicit durata de schimbare a modului de organizare socială scade. Uitați-vă numai în ultima sută de ani cît de mult a evoluat inovația, cîte tipuri de organizare socială au existat și cîte schimbări adaptive au avut loc în lumea întreagă.

Sistemul economic nu este altceva decît o parte a organizării sociale, iar schimbarea paradigmei de care povesteam nu înseamnă nimic altceva decît o adaptare a economicului la noile realități. Este posibil ca viitorul să ne descopere că nu mai avem nevoie de forma actuală a monedei, iar criteriul schimbului/ alocării resurselor să fie reprezentat de o cuantificare a inteligenței.

Cert este faptul că orice paradigmă socială (exact așa cum am definit-o - o îmbinare organică a organizării sociale și a inovației) a cărei ineficiență a fost dovedită nu mai poate fi experimentată din nou. Ca urmare, în domeniul economic este imposibilă o reîntoarecere la etalonul de metal prețios sau o desființare a băncii centrale sau a monedei și revenirea la sistemul bancar anterior apariției băncii centrale. Nostalgiile sînt bune doar ca exercițiu de imaginație în acest caz. Contextualizarea oricărei idei de reformă și dezvoltare ulterioară și legarea ei de paradigma socială actuală este cheia testării validității.

Așa cum am afirmat, schimbarea acestei paradigme sociale este destul de lentă și nu se petrece peste noapte (pentru cei interesați, dar vor fi destul de mulți care vor fi surprinși :-) ), ca atare orice zvon de schimbare iminentă se bazează doar pe ne-cunoaștere.

Deci eficiența este legea care guvernează activitatea umană și determină schimbarea paradigmei sociale. 'Criză' este denumirea generică a perioadei de timp în care această paradigmă socială se schimbă. Această evoluție este firească, normală, iar faptul că vom trăi și vom experimenta un nou mod de organizare socială mult mai eficient decît ceea ce am avut pînă acum ar trebui să ne bucure.

Ce va urma? Un posibil scenariu în următoarele articole.

luni, 20 decembrie 2010

Ce ne așteaptă în 2011

Șomajul real va continua să crească și veștile proaste care vor ține prima pagină vor perpetua starea de frica/ incertitudine care determină un comportament de economisire.

Prima consecință va fi o cerere din ce în ce mai redusă (comparativ cu perioadele precedente) pentru toate bunurile și o presiune suplimentară pe reducerea prețurilor. Singura excepție vor fi produsele indispensabile (alimente, medicamente, utilități) a căror cerere este ușor inelastică, fapt ce va determina și o schimbare în structura consumului individual și renunțarea la calitate, la anumite servicii și la alte bunuri de folosință îndelungată.

A doua consecință va fi continuarea scădereii încasărilor bugetare, noi 'aparente' reduceri de cheltuieli inutile, dar reduceri reale de personal bugetar. Bani de la FMI nu vor mai veni, cel mai probabil finanțele vor ieși pe piața externă pentru noi împrumuturi ca să acopere 'deficitul' bugetar. Tendințele de deflație se vor accentua, iar creșterile nejustificate de prețuri la produsele de monopol (carburanți, energie) vor împinge tot mai multe firme spre zona nefiscalizată a economiei. Sperietoarea celor care văd statul ca fiind în centrul universului, numită deflație va ajuta banca centrală să facă față așa-ziselor presiuni de depreciere; faptul că FMI-ul nu mai consideră necesar un nou împrumut pentru o țară a cărei faliment ar fi cauzat mari pierderi întregii regiuni dovedește acest lucru.

Piața imobiliară va continua să scadă, deci cei care au lichidități și vor să cumpere vor trebui să mai aștepte deoarece mai este loc mult pentru scăderi substanțiale; piața muncii și creditarea vor fi ca și inexistente. O bancă mare ca și active și-a anunțat deja intenția de a părăsi piața romînească. Și asta în condițiile în care nivelul lichidității în sistemul bancar este destul de bun. Singurul motiv îl văd în anticipările proprietarilor privind profitul băncii, așteptări care tind spre zero (nu mai comentez creșterea cheltuielilor cu provizioanele).

Mișcări sociale de amploare nu vom avea nici anul viitor; o mișcare socială presupune existența unui grup social închegat în jurul unui interes comun sau o populație conștientă de propriile drepturi și interese. Nici una din acestea nu există în Romania.

Serviciile oferite de stat (învățămînt, sănătate, justiție) își vor continua trendul de scădere a calității. Fiscalitatea este posibil să mai crească din semestrul al doilea, dar numai dacă ieșirea pe piețele externe pentru noi împrumuturi se va dovedi prea costisitoare sau nu va reuși la dimensiunile propuse. O variantă la creșterea fiscalității o reprezintă introducerea/ creșterea co-plății în serviciile oferite de stat. Același lucru de fapt, numai că majorarea o vor suporta numai cei care vor apela la asemenea servicii.

Anul viitor mai mult ca sigur că nu vom avea: inflație mare sau hiperinflație, creștere economică, deprecierea accentuată a leului față de alte valute, reluarea creditării, stoparea căderii la imobiliare, o majoritate care să gîndească mai mult decît pînă acum - cu emigrarea asta chiar nu mai sînt șanse :-)) , dobînzi mai mari la depozite, terminarea crizei și reluarea creșterilor, ... (lista rămîne deschisă).

joi, 9 decembrie 2010

Un posibil etalon al valorii

Politica de umplere a golurilor sistemului bancar cu bani publici (existenți sau împrumutați) o consider doar o 'cîrpeală', care nu va ține prea mult timp datorită creșterii fiscalității.

Este demonstrat faptul că frauda a fost naționalizată prin apariția băncilor centrale; se poate spune că statul contribuie într-o mare măsură la fraudarea cetățenilor săi. E evident acest lucru.

Pentru a fi constructiv, voi încerca să vin cu o alternativă. Teoretică; pentru că reforma practică ține de domeniul socialului unde schimbările se produc destul de lent, iar o schimbare reală se va produce numai atunci cînd statul și-a epuizat toate încercările de a-și conserva puterea și noile mentalități vor forța acestă reformă.

Plec de la premisa ca renunțarea la etalonul aur a fost o decizie bună, iar sistemul de rezerve fracționare este benefic (poate fi și nociv, într-adevar, dar bine utilizat poate aduce beneficii serioase). Afirmația că frauda a fost naționalizată se bazează tocmai pe modul de utilizare a acestui monopol de către stat, prin eliminarea oricărui etalon care ar fi putut să stopeze expansiunea monetară etatistă.

După cum bine se știe, cererea și oferta sînt baza oricărei piețe și au în spate oamenii cu nevoile lor, nevoi care trebuie satifăcute. Tot oamenii, prin muncă, crează valoare adăugată si prosperitate. În timp însă dimensiunile cererii și ofertei se schimbă, la fel și oamenii și modalitățile de a crea valoare adăugată. Între numărul oamenilor dintr-o comunitate, nevoile lor și posibilitățile lor de a crea valoare adăugată (inteligență) există o legătura directă, naturală, legătură care trebuie acoperită de funcțiile monedei. Trecerea timpului face necesară actualizarea nevoilor, ajustează numărul oamenilor și diminuează parțial valoarea adăugată creată. Dintre toți acești factori dinamici, singurul care poate schimba cursul este omul, prin acțiunea lui.

Folosirea extensivă a funcțiilor monedei prin crearea unor cantități uriașe de monedă nouă cu ajutorul setării defectuase a multiplicatorului creditului a dus la exacerbarea consumului cu mult peste posibilitățile reale ale oamenilor de a crea plus valoare. Ca virtualitate, acestă expansiune monetară ar fi putut să stimuleze și inovația, dar timpul prea scurt în care avut loc a făcut imposibilă creșterea porporțională a inovației.

Mai mult ca sigur că acest tip de - să le numim impersonal - erori au obiective pe termen scurt și se pot repeta oricînd, atît timp cît cantintatea de monedă existentă poate fi multiplicată exponențial. Părerea mea este că totul se reduce la setarea corectă a multiplicatorului creditului. Legarea multiplicatorului creditului de dinamica populației poate fi cheia rezolvării problemei. Nu pot să expandez masa monetară decît cu acel procent cu care crește numarul populației - văzută ca potențial de creare de valoare adăugată; în rest, orice bancă trebuie să acorde credite doar din depozitele atrase.

Concomitent, liberalizarea accesului pe piața bancară și includerea băncilor în legea falimentului persoanelor juridice (fără nici o excepție de la regulă) ar duce practic la externalizarea actualului 'parteneriat' public-privat al administrării monedei.

Într-o comunitate cu un număr de oameni destul de ridicat, dar care duce lipsă de inteligență, inovație, reglarea cantității de monedă cu valoarea acesteia o va face piața. La fel și în cazul țărilor cu un grad de tehnologie ridicat - vor avea o monedă puternică. Masa monetară crește datorită creditului acordat pe baza valorii adăugate estimate a fi creată în viitor; multiplicatorul creditului fiind destul de jos eficiența cu care băncile vor acorda credite va fi destul de ridicată.

Imposibilitatea practică a acestei idei stă tocmai în faptul că aplicarea ei presupune renunțarea benevolă a statului la puterea pe care o deține prin administrarea acestui monopol al monedei.

miercuri, 1 decembrie 2010

Cu cărțile pe față

Confirmarea ideilor din ultimele 2 articole publicate pe acest site a venit astăzi printr-un interviu al d-lui Trichet, interviu semnalat de Horia.

Conform sursei, dl Trichet a declarat că investitorii și deținătorii de bonduri (mai mult ca sigur că se referea la cele din zona euro) nu ar mai trebui să-și facă griji asupra riscurilor de pierdere prin falimentul unor state deoarece BCE va acoperi aceste pierderi. Această declarație are un substrat consistent.

Așa cum am demonstrat, statul face regulile pe piața bancară, iar proasta administrare a acestui monopol a indus în economie dezechilibre macroeconomice.

Problema principală este legată de î n c r e d e r e - ca și fundament al existenței monedei. Dacă proasta administrare a sistemului bancar a creat probleme (pierderi) interfeței cu consumatorul și de acei bani a beneficiat majoritatea oamenilor din respectiva comunitate, atunci este perfect justificată acoperirea momentană a acestor pierderi cu bani de la bugetul de stat. Practic, statul își mută banii dintr-un buzunar în altul; dar acest lucru trece ne-observat datorită lipsei din capul majorității oamenilor a legăturii dintre bancă și stat.

Bugetul deficitar trebuie echilibrat. Statul are două opțiuni: fie crează monedă nouă (BCE cumpără bonduri, dar erodează încrederea de care vorbeam), fie 'se împrumută' - adică în schimbul unor promisiuni folosește bani existenți.

Irlanda a fost 'ajutată' de BCE și FMI; deci de către stat, dar după cum se preconizează urmează la rînd economii cu nevoi uriașe de finanțare (Spania, Italia), ceea ce ar putea duce la pierderea controlului statului asupra cantintăților uriașe de lichidități sau la deprecierea monedei euro.

Declarația lui Trichet - cum că BCE va acoperi toate pierderile din bonduri - nu înseamnă altceva decît că, pe de o parte statul încearcă să folosească în acoperirea deficitelor bani existenți în piață fără să mai creeze cantități suplimentare (reducînd astfel din riscul pierderii de încredere), iar pe de altă parte garantarea pierderilor confirmă ipoteza că în lipsa banilor din piață statul tot va acoperi acele deficite cu bani noi.

Mutarea făcută - de a trece atenția opiniei publice de la pierderile băncilor (pompos numite afaceri private) la problemele deficitelor naționale - este destul de inteligentă pentru că trece într-un con de umbră sectorul bancar, conservă încrederea și reduce semnificativ - prin crearea de probleme reale datorită majorării fiscalității - riscul de implozie al actualului sistem social.

CDS-uri, dobînzi, diverse cotații, și altele asemenea sînt perfect valabile cînd vorbim de acțiuni individuale. Cînd vorbim de state, nu mai au nici o valabilitate pentru că devin non-sens. Ex: e aberant să vorbeasc eu ca stat despre intrarea mea în faliment cînd pot oricînd să creez noi cantități de bani cu care să-mi plătesc datoriile sub o formă sau alta.

Însă Dansul are loc pe sîrma fragilă numită încredere, sîrmă puternic susținută de doi stîlpi: prostie și interesul reprezentanților statului de a-si menține supremația dată de puterea simbolică pe care o dețin.

Partida de șah (pentru că viitorul este imprevizibil) dintre acțiunile indivizilor și cele ale statului se bazează pe greșeala adversarului și nu pe inteligența proprie, ceea ce reduce gradul de predictibilitate a ceea ce va urma.

joi, 25 noiembrie 2010

Vînătoarea de vrăjitoare

Sau furtună într-un pahar cu apă. Nimic mai mult. Realitatea rămîne aceeași.

"Băncile sunt vinovate, dau cuvântul ăsta tare ca să-i provoc pe bancheri, pentru 22 de miliarde de euro din cele 90 de miliarde de euro, că ei ne-au dat credite. Numai la nivelul populaţiei sunt 4,5 milioane de persoane care au luat credite, aceasta reprezintă 50% din populaţia activă. Deci eu cred că la întrebarea cine a îndatorat România trebuie să avem în vedere acest lucru care nu e de neglijat. E clar că decizia a fost democratică, nu a luat-o X sau Y", a spus Isărescu la Forumul Bancar Român.

Faptul că statul - prin banca centrală - a acționat total eronat se vede prin graba cu care încearcă să salveze sistemul bancar cu bani publici, adică să-și salveze propria 'afacere', propriul monopol.

Debitorii, după ce s-au îndatorat, încearcă să scape de asumarea răspunderii pentru faptele personale și încep o adevarată vîntoare de vrăjitoare - căutarea vinovaților pentru prostia proprie (val care nu va întîrzia să fie maxim exploatat de socialiști).

Cine este de vină? Întrebarea este total aberantă după părerea mea și total neconstructivă. Evidența ne arată, pe de o parte un sistem bancar etatist prost administrat (falimentul lui însemnînd practic falimentul statului, pînă la care mai sînt de cheltuit bani publici) și pe de altă parte debitorii cu datorii pe termen mediu și lung (afaceri nereușite după părerea mea, și care trebuie să suporte consecințele).

Dacă introducem în ecuație sistemul politic democratic pe care se bazează funcționarea statului (dictatura majoritații) putem trage cîteva concluzii. Prima - în orice comunitate majoritatea dictează, iar dacă această majoritate îndatorată crează probleme prin creșterea restanțelor rezultă clar că este îndreptățită acțiunea de salvare a băncilor cu bani publici (exact ce spune guvernatorul cu decizia democratică); în acest context nu cred că ar mira pe nimeni chiar o ștergere a datoriilor, dar în acest moment nu este bine cristalizată o opinie publică în acest sens și destul de puternică ca să susțină această măsură. A doua - consecințele le va suporta inveitabil toată comunitatea, decizia 'democratică' aparținînd majorității. A treia - declarații de acest tip, care amestecă sentimentul (justițiar - găsirea și pedepsirea vinovaților, dreptatea socială, adică a majorității, ... ) cu realitatea economică nu au alt rol decît acela de a cristaliza opinia publică într-un sens sau altul, sens de care depind acțiunile viitoare ale reprezentanților statului, inclusiv viitorul economic al întregii comunități.

În concluzie, crearea unei majorități în jurul unei opinii, dpdv al statului, este cea mai bună soluție pentru că va da cursul acțiunii viitoare pentru continuarea protejării actualului monopol și va amîna disoluția/ reformarea sistemului, iar dpdv individual, al mersului firesc, natural al lucrurilor este cea mai nerentabilă variantă.

PS: nu uitați că statul prin creșterea fiscalității forțează crearea acestei majorități prin eliminarea puterii de negociere a celor care ar fi putut veni cu soluții, putere de negociere care dispare pe măsură ce puterea economică privată dispare.

marți, 23 noiembrie 2010

Irlanda și firescul situației

Exact ca și în cazul Greciei și al altor state care s-au îndatorat pentru salvarea băncilor, începînd cu celebra "to big to fail" americană, toată avalanșa de bani publici pornită spre sectorul bancar - chiar dacă provin din împrumuturi - este oarecum firescă.

De ce?

Așa cum am demonstrat, parteneriatul public-privat al administrării monedei funcționează încă destul de eficient (... statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol - al emiterii de monedă - și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. ... . Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței. (aici) ). Dincolo de orice discuție despre moralitate și etică, avem o realitate. Ca orice afacerist 'grijuliu', statul face tot posibilul ca această afacere să nu intre în faliment, și finanțează băncile din banii care îi deține. Aceasta este traducerea agitației din aceste zile în jurul Irlandei și foarte probabil că agitația se va muta și în alte state europene; finalul agitației este același: anunțul euforic al salvării, anunț menit să liniștească și să aducă speranță, va încerca să pună într-o lumina pozitivă politicul. Acest parteneriat a devenit în condiții de criză un joc din care cei doi parteneri nu au cum să iasă, sînt captivi: băncile nu pot renunța pentru că ar trebui fie să-și închidă ușile, fie să fie naționalizate. Nici una dintre aceste variante nu convine celor doi parteneri - prima pentru că ar surpa încrederea în monedă, deci în deținătorul monopolului monedei și ar aduce pierderi, iar a doua pentru că naționalizarea în scurt timp unor uriașe pierderi ar fi sinucidere politică. Dar dacă totul se petrece lent ...

Dpdv sociologic, acest parteneriat are foarte mari șanse să nu fie încheiat datorită influențelor venite dinspre electorat. Percepția publică (a clienților) este că bancile sînt afaceri private, că băncile centrale crează 'doar' cadrul juridic, bla, bla, bla. Asocierea statului în funcționarea sistemului bancar nu este percepută de opinia publică. În ochii acesteia, statul este doar o biată victimă colaterală a crizei. Furia, frustrarea, învinovățirea, satanizarea, incriminarea, frica sînt stări și comportamente adoptate și dirijate mediac împotriva băncilor. Efectul cultivării și adoptării unor asemenea comportamente va facilita naționalizarea treptată a întregului sector bancar, deci cursul acțiunii merge în direcția bună, dorită de cei care vor salvarea sistemului/ afacerii/ parteneriatului.

Dpdv economic, așa cum decurg acum lucrurile, viitorul este socialist. Aceasta o demonstrează statul din plin prin politica fiscală. Creșterea fiscalității nu face altceva decît să taie puternic din puterea de negociere care ar fi putut să o aibă terții (sau cei care nu sînt implicați în acest parteneriat) în a determina o schimbare, putere de negociere care dispare pe măsură ce puterea economică privată dispare.

Sînt perfect de acord cu reducerea dimensiunilor aparatului administrativ, cu reducerea cheltuielilor, dar totul este de formă dacă nu duce și la diminuarea reală a cheltuielilor astfel încît să nu mai fie nevoie de noi împrumuturi sau de creșterea fiscalității. Eroarea de logică care apare în ochii opiniei publice este dată tocmai de aceste concedieri din sectorul public, care mimează reforma statului și mută centrul atenției publice către termenul impersonal de 'criză' (aceeași poveste ca și corupția, terorismul, încălzirea globală); o dată adoptat de către mulțime, impersonalitatea acestui termen trece, în mod inconștient, și asupra responsabilității, ceea ce face ca 'toți să stea la locurili lor' :-)

Judecînd viitorul prin acceastă cheie descrisă în raționamentul de mai sus, nu trebuie peirdută din vedere și concurența statelor în a fi cît mai influente unele în raport cu celelalte. Momentan au gasit soluția care le ajută să scape temporar de problemele interne. Cu cît va trece mai mult timp pînă la o reformă reală, cu atît va fi mai greu de înlăturat/ reformat/ înlocuit actualul sistem. Cert este că nevoia de monedă este o nevoie reală, care nu va dispare; moneda la fel. În schimb monopolul emiterii de monedă e posibil să dispară sau să fie administrat după reguli noi.

Pe termen mediu, atît timp cît fiscalitatea va crește și va rămîne crescută, sînt create premisele unei scăderi generalizate a nivelului de trai și a întîrzierii reformei, implicit a reluării oricărei creșteri.

PS: Voi mai reveni pe acest subiect și în alte articole.

joi, 2 septembrie 2010

Despre ineficiență și prostie

Gata, m-am întors din acest concediu prelungit și foarte plăcut, timp în care m-am rupt aproape total de ceea ce se întîmpla prin Romania.

Și nu cred că am pierdut nimic; comportamentul politicului este din ce în ce mai previzibil. Neputința de a înțelege posibilele efecte ale unor măsuri fiscale, precum și optimismul afișat la vederea pe hîrtie a dispariției deficitului bugetar sînt realitate. Tind să cred că există mai multă neputință decît rea-voință.

Voi comenta cîteva subiecte care au apărut în media vara aceasta.

- Să începem de la inutilitatea promovării turismului fără să existe un minim de infrastructură turistică (site-uri specializate în care poți să-ți planifici o excursie de la transport pînă la cazare și obiective de vizitat, refacerea marcajelor la traseele montane, curățarea de gunoaie a acestora, ... ). Pe termen foarte scurt poate funcționa cheltuirea banilor publici - vin cîțiva turiști, se lecuiesc, forumurile se umplu cu impresii negative și se termină tot efectul promovării. Mult mai probabil că banii cheltuiți pe brandul turistic depășeșc cu mult micile profituri făcute în vara asta.

- Am observat o ciclicitate în declarațiile politice pline de optimism: gata, intrăm în faliment și nu mai platim salarii și pensii! (sperietoare) -> investițiile etatiste salvează Romania (utopie) -> avem nevoie de bani (ca să nu schimbăm nimic) -> ne împrumutăm / creștem austeritatea (ca să devină credibilă sperietoarea de la început) -> optimism (creștem salariile de la anul cu 10%) -> banii se cheltuie total ineficient (realitate) -> timpul trece și opinia publică a uitat cît de mult s-a îndatorat inutil -> apare iar sperietoarea (banii nu mai sînt, s-au dus în consum) -> și cilcul este reluat. Vestea cea bună e că nu va mai ține mult. Vestea cea proastă e că nivelul de trai va continua să scadă pentru mulți români.

- Pe termen lung serviciile asigurate de stat cred că au mari șanse să dispară. Incertitudinea legată de politica fiscală și de legislația stufoasă fac mediul economic impredictibil -> dispariția micilor afaceri continuă -> migrația creierelor își crește ritmul -> și de aici începe cercul vicios al lipsei de contribuabili, creșterea taxelor și diminuarea cheltuielilor sociale, scăderea calității serviciilor asigurate; în acest mod drumul spre faliment național este cel mai sigur. Ca și sugestie, cred că ar trebui eliminate toate barierele legislative care împiedică intrarea pe piață a firmelor în domeniile în care statul deține cam toată piața (sănătate, învățămînt, ... ).

- Răsfoind diverse site-uri am observat o 'grijă aproape maternă' a președintelui și a clasei politice față de Rep Moldova. Din punctul meu de vedere nu este decît încă un exemplu de ineficiență economică și politică. Faptul că datoriile mele cresc exponențial, iar eu dau din banii mei cu titlu gratuit (sub formă de ajutoare) mi se pare o prostie; e clar că nu vom avea nimic de cîștigat. Politic această apropiere pare că deranjează unele tări vecine, deranj care s-ar putea traduce în creșterea prețurilor la gazele importate chiar în pragul iernii. Goana după puținii votaci costă prea mult Romania.

- Un alt subiect care s-a dezbătut a fost cel legat de finanțarea cultelor de către stat. Am înțeles că statul și-a asumat acest angajament - de a finanța cultele - după ce averile acestora au fost expropiate, naționalizate pe vremea lui Cuza; tot din presă am aflat că retrocedările către culte s-au facut și încă se mai fac. Dar cultele înseamnă capital politic prin prezența fizică masivă în orice colț de tară, plus că au și o componentă mediatică importantă. Dpdv economic cultele și-au recăpătat o bună parte din ce le-a aparținut, se bucură de fiscalitate zero și mai primesc și finantare publică, cum s-ar zice 'stau cu fundul în două luntre'. Opinia mea este că abordarea relației stat-culte are două varinate clare: oprirea și anularea retrocedărilor concomitent cu continuarea finanțării și cu menținerea regimului de paradis fiscal, sau accelerarea proceselor de retrocedare, oprirea finanțărilor publice și impozitarea activităților economice ale cultelor.

vineri, 9 iulie 2010

Recomandare (de citit!)

Am găsit pe internet o pagină foarte interesantă care se adresează în primul rînd principiilor - acele idei fundamentale pe care se bazează orice sistem social, cu implicații directe în politică și economie. Dintre temele abordate, articolul Breviarul libertății mi-a plăcut în mod deosebit.

Personal, vă recomand să citiți toată pagina (nu are foarte multe articole); toate temele abordate sînt interesante și reprezintă cu siguranță o opțiune foarte bună de lectură în concediu. Și nu numai. Poate reprezenta și un punct de plecare în schimbarea mentalității la nivel individual, o schimbare a sistemului de referință a gîndirii individuale.

Dacă nu v-am convins pînă acum, am selectat cîteva fragmente:

"Conflictul de bază în lumea de astăzi este conflictul între principiul individualismului şi cel al colectivismului.

Individualismul afirmă că omul are drepturi inalienabile care nu-i pot fi răpite de nici un alt om ... . Colectivismul pretinde că omul nu are drepturi, că munca lui, corpul lui şi personalitatea lui aparţin grupului, că grupul poate face cu el tot ce doreşte, în orice fel doreşte, de dragul a orice ar decide el că reprezintă bunăstarea sa proprie. Prin urmare, fiecare om există numai prin permisiunea grupului şi de dragul acestuia.

Exemplu: în sistemul bazat pe principiul individualismului un milion de oameni nu pot adopta o lege prin care să omoare un om spre beneficiul lor. Dacă ei totuşi o fac şi îl omoară, ei încalcă legea — legea care îi protejează dreptul la viaţă — şi sunt pedepsiţi. În acest sistem este ilegal să omori un om, iar acesta are dreptul legal de a se apăra. Legea este de partea unui drept.

Într-un sistem bazat pe principiul colectivismului un milion de oameni (sau oricine ar pretinde că-i reprezintă) poate să adopte o lege prin care să omoare un om (sau orice minoritate), ori de câte ori consideră că ar beneficia de pe urma morţii lui. Dreptul lui la viaţă nu este recunoscut.

Principiul de bază al [unei ţări libere] este individualismul. [O ţară liberă] este construită pe principiul că omul posedă drepturi inalienabile:
- că aceste drepturi aparţin fiecărui om ca individ, iar nu oamenilor ca grup sau colectiv;
- că aceste drepturi sunt proprietăţi necondiţionate, private, personale ale fiecărui om — iar nu o posesiune obştească, socială, colectivă a unui grup;
- că aceste drepturi îi sunt acordate prin faptul naşterii sale ca om, iar nu printr un act al societăţii;
- că omul deţine aceste drepturi, nu de la colectiv şi nici pentru colectiv, ci împotriva colectivului — ca o barieră pe care colectivul nu o poate trece;
- că aceste drepturi constituie protecţia omului împotriva altor oameni;
- că numai pe baza acestor drepturi oamenii pot să aibă o societate a libertăţii, justiţiei, demnităţii umane şi decenţei.
Constituţia [unui stat liber] nu este un document care limitează drepturile omului, ci un document care limitează puterea societăţii asupra omului.

Un drept este o încuviinţare a acţiunii independente. Dreptul este ceea ce poate fi exercitat fără permisiunea cuiva. Dacă exişti numai pentru că societatea îţi permite să exişti, înseamnă că de fapt nu ai drept la propria ta viaţă. O permisiune poate fi revocată în orice moment.

Dacă înainte de a întreprinde o acţiune trebuie să obţii permisiunea societăţii, înseamnă că nu eşti liber, indiferent dacă permisiunea îţi este sau nu acordată. Numai un sclav acţionează prin permisiune. Permisiunea nu este un drept.

Dreptul la viaţă înseamnă că omul nu poate fi lipsit de viaţa sa spre binele altui om şi nici al oricărui număr de alţi oameni. Dreptul la libertate înseamnă dreptul omului la acţiune individuală, la opţiune individuală, la iniţiativă individuală şi la proprietate individuală. Fără dreptul la proprietate individuală nici o acţiune independentă nu este posibilă.

Într-o societate colectivistă, o majoritate are dreptul legal de a priva prin forţă o minoritate (sau un individ) de drepturi individuale, iar minoritatea (sau individul) nu are dreptul să se opună hotărârii majorităţii. Colectivismul face ca violenţa să fie legală, iar rezistenţa la violenţă să fie ilegală. El îl privează pe individ de însăşi posibilitatea de a riposta. Colectivismul aprobă prin lege forţa brutală organizată a majorităţii (sau a oricăruia care pretinde că o reprezintă) şi transformă minoritatea într un obiect neputincios şi dezarmat al exterminării. O mai profundă pervertire a justiţiei este de neimaginat.

Dacă neglijăm moralitatea şi o substituim cu doctrina colectivistă a domniei nelimitate a majorităţii (este exact sistemul social în care trăim azi), dacă acceptăm ideea că majoritatea poate face orice doreşte şi că orice acţiune a majorităţii este dreaptă pentru că este făcută de majoritate (acesta fiind criteriul binelui şi al răului), cum vor aplica oamenii această regulă în practica vieţii lor de toate zilele? Cine constituie majoritatea? în raport cu fiecare om în parte, toţi ceilalţi sunt membri potenţiali ai acelei majorităţi care poate să-l distrugă după bunul ei plac şi în orice moment. În aceste condiţii fiecare devine duşmanul fiecăruia; fiecare trebuie să se teamă de toţi şi să i suspecteze pe toţi; fiecare trebuie să încerce să jefuiască şi să ucidă primul, înainte de a fi jefuit şi ucis.

Pacea, securitatea, prosperitatea, cooperarea şi bunăvoinţa printre oameni, toate aceste lucruri considerate social avantajoase, sunt posibile numai într un sistem al individualismului, în care fiecare om îşi poate exercita în siguranţă drepturile sale individuale, ştiind că societatea există pentru a i proteja drepturile, iar nu pentru a i le distruge. Atunci fiecare va şti ce poate şi ce nu poate să facă vecinilor săi, şi ce pot sau nu pot vecinii săi (sau un milion de vecini) să i facă lui. Doar atunci este el liber să aibă de a face cu ei ca un prieten şi ca un egal. "

vineri, 2 iulie 2010

Off topic: Dezvoltare personală

Luna aceasta voi fi în vacanță, ca de altfel mulți dintre cititori acestui site. Probabil voi mai publica cîteva articole dar momentan nu promit nimic.

Am găsit un film despre ceea ce înseamnă dezvoltare personală și îl consider potrivit pentru a fi vizionat în perioada de concedii, atunci cînd timpul pe care-l avem este mai mult și sîntem mult mai relaxați.

Perspectiva pe care o creionează acest documentar poate fi strîns legată de gîndirea pozitivă, de combaterea stresului. Așa cum evenimentele de zi cu zi le percepem ca informație împachetată într-un ambalaj menit să comunice diverse sentimente, latura constructivă a poveștii din film o văd tocmai în încercarea de a schimba această abordare emoțională a realității. Cînd spun sentimente mă refer în special la trăirile care însoțesc anumite informații: tot felul de griji, frustrări, anxietate, frică, sau opusul acestora.


vineri, 25 iunie 2010

Adevarata reformă

Spațiul public e invadat de o serie de soluții pentru ieșirea din criză. Dar cine le pune în aplicare? Cel mai simplu este să pasăm răspunderea.

Mulți cititori ai blogului împărtășesc opinia conform căreia în țara asta nu se mai poate face nimic constructiv, că nimeni nu poate opri furtul, corupția, evaziunea, ... . Mulți se simt oarecum frustrați și încearcă să se resemneze cît pot, alții simt cum nivelul stresului le crește de la o zi la alta; criza, controale peste controale, mici afaceri care nu mai merg, venituri în scădere față de ratele la bancă care rămîn constante, ... , reprezintă o mulțime de cauze care îi fac pe mulți să se resemneze și să nu mai dorească să facă ceva constructiv. Practic inițiativa acestora paralizează în fața stării de fapt a economiei românești.

Cauza? Soluția?

Părerea mea este că principala cauză a stării de fapt din România ține de domeniul social. Și cum modificările care se petrec în acest domeniu sînt lente și necesită timp, o reformă rapidă nu este posibilă; analiza trendurilor existente în domeniul social ne poate da liniile generale de evoluție pe termen lung.

În primul rînd educația. Nu comentez încercările nereușite de reformă și calitatea din ce în ce mai proastă a învățămîntului, lucruri care sînt evidente, ci voi încerca să creionez ce va urma.

Plec de la premisa că în orice comunitate, cu cît gradul de educație este mai scăzut, cu atît actul de justiție se diluează, nivelul de corupție crește, societatea devine din ce în ce mai polarizată, nivelul de trai scade, iar politicul tinde spre dictatură. Extremele pe un grafic virtual ar putea fi, să zicem:
- Germania - media crescută a educației pe ansamblul comunității, nivel de trai ridicat, implicare mai mare în reprezentarea intereselor la nivel central, politicul sensibil la nevoile populației
- Nigeria - educație zero pe ansambul societății, nivel de trai extrem de scăzut, concentrarea afacerilor cu petrol în mîna a cîtorva oameni, dictatură

În România educația scade scemnificativ ca și calitate. Trendul firesc este acela de scădere al mediei nivelului de trai (politicul se pliază pe opinia publică, pe ce vrea majoritatea). Poți să afirmi că e un cerc vicios aici, dar te înșeli. Atitudinea corectă este aceea că dacă pe mine ca individ nu mă interesează persoana mea, familia mea, buna educație a acestora, proprietatea și drepturile mele și aștept ca statul să intervină și să facă ceva, atunci îmi merit soarta unui trai scăzut și a unei societăți de tip socialist. Alternative există, importantă este renunțarea la gîndirea pe termen scurt, gîndire care zice că dacă din ce fac acum nu ies bani, păi atunci fac degeaba. Nimic mai fals! O bună organizare a resurselor proprii pe termen lung, o gîndire care să treacă de ziua de mîine este esențială, mai ales în ceea ce privește investiția în educație.

Marele avantaj al globalizării este libera circulație a forței de muncă. Ești bun pe domeniul tău, ai investit timp, efort și bani pentru a ajunge la un anumit nivel, atunci poți să alegi cui îi vei vinde munca ta și poți duce un trai decent oriunde în lumea asta. Deja foarte mulți români fac asta!

Schimbarea de mentalitate, de abordare a vieții în general, schimbare pornită de la nivel individual este cheia inversării direcției în care ne îndreptăm ca și societate. Cu cît mai mulți români își vor schimba această optică, cu atît sînt șanse mai mari ca lucrurile să se schimbe. Dar repet, schimbările la nivel social necesită destul de mult timp, dar nu sînt imposibile. Totul depinde de ceea ce facem acum. Frustrările pot fi și un excelent vehicul al motivației.

În al doilea rînd, strîns legat de educație, trebuie analizat trendul demografic. Implicațiile în economie al evoluției demografice este esențial pe termen lung. De aceea îi voi dedica un articol separat.

În concluzie schimbările de trend care țin de social, de mentalități, se petrec lent și au nevoie de timp pentru a atinge acel punct cititic din masa populației pentru a deveni o tendință. Ca principiu, nimeni nu mă poate obliga să consum ceea ce nu vreau, să mănînc ceea ce nu-mi place ... și putem continua; politicul (statul) nu poate determina schimbări în domeniul social fără acceptul de voință al majorității, deci conducătorii sînt exact cei pe care îi merităm la nivelul de educație la care sîntem. O reformă care să pornească de la conducători are costuri electorale mari și nimeni nu și le va asuma vreodată.

miercuri, 23 iunie 2010

UE (II)

... încă cîteva idei despre UE:

Multitudinea de politici fiscale locale și mentalitățile complet diferite a membrilor UE a dus la dezvoltarea de percepții diferite asupra acestei construcții politice. De fapt uniunea europeană a fost privită de fiecare națiune ca o extindere a drepturilor locale, exact așa cum erau ele percepute în fiecare stat în parte; de obligații însă nu a vorbit nimeni. Dacă mediu instituțional local era corupt, uniunea era considerată o 'adunătură de fraieri', iar dacă instituțiile locale erau tratate cu respect, acest respect s-a extins automat asupra instituțiilor europene. Lipsa unui cadru juridic clar și imposibilitatea implementării de insituții comune cu rol de raportare financiară (datorită politicilor fiscale naționale) au șubrezit însă această uniune. Criza economică a vădit o problemă ne-cunoscută pînă acum care pune în pericol chiar și moneda euro - existența economiilor de tip social care au pătruns în uniune. Minciuna, utopia, lipsa de caracter a conducătorilor locali și lipsa de eficiența acelor economii sunt marea problemă a Europei unite.

Acum aceste condiționalități specifice fiecărei națiuni stabilesc nivelul compromisului care poate fi tolerat în decizia politică locală.

Globalizarea piețelor financiare face ca țările care fac parte din zona euro să nu poată avea momentan cale de ieșire fără costuri și riscuri imense. Eforturile disperate ale instituțiilor europene de a preveni explozia bulei datoriilor publice pun presiune pe factorul politic pentru reducerea deficitelor bugetare. Din nou politica fiscală este lăsată la discreția metehnelor locale. Austeritatea diferențiată va duce cu siguranță la acumularea de tensiuni și frustrări.

Încrederea în moneda euro trebuie menținută cu orice preț. De ce? Pentru că nici o țară nu își poate plăti datoriile publice în cazul în care părăsește uniunea moentară și revine la moneda proprie fără să se adîncească în dezechilibre macro, ceea ce ar însemna un nivel de trai scăzut. Reducerea de cheltuieli publice anunțate în Europa cred că reprezintă ultima măsură comună în forma actuală.

Prețul menținerii încrederii este dat de fuziunea băncilor mici cu probleme și crearea de bănci prea mari pentru a cădea. De fapt este calea cea mai simplă de a rostogoli în timp problemele existente. Dar acest timp este necesar pentru modificări în funcționarea UE privitoare la criteriile de aderare și cele de ieșire din zona euro. Bariere comerciale nu cred că vor fi impuse prea curînd pentru că ar duce la căderi consistente pe piața monetară și la modificări geopolitice.

Din această perspectivă dacă nu se vor produce modificări de substanță în organizarea juridică a uniunii, atunci moneda euro riscă să dipară la o eventuală scădere de rating sau la difuzarea unor 'vești rele'. Vulnerabilitatea dată de apariția băncilor mari va duce la creșterea volatilității și la continuarea deprecierii. Spun asta pentru că în SUA, unde s-au produs sute de falimente bancare a băncilor mici fără însă să pericliteze existența dolarului, se pune problema reală a divizării acelor bănci prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

miercuri, 16 iunie 2010

UE (I)

O declarație a președintelui CE ieșită total din tiparele obișnuite a apărut recent în media. El este susținut în discursul său și de alți oficiali europeni pentru a putea crea un punct de vedere comun. Părerea mea este că această declarație are ca țintă publicul larg și combaterea posibilelor reacții sociale care ar putea să apară la anunțatele măsuri de austeritate. Propaganda își are locul ei în acest discurs, iar faptul că piețele financiare nu au fost influențate de generalitățile și asocierile făcute încadrează opinia oficialului la categoria 'să ne dăm și noi cu părerea'. Voi demonstra acest lucru.

Propaganda este definită ca o formă sistematică de persuasiune, care încearcă să influenţeze emoţii, atitudini, opinii şi acţiuni ale unui target de audiență urmărit, prin transmisia controlată de mesaje (care pot sau nu să fie adevarate) prin intermediul mass-media. Ceea ce separă propaganda de o comunicare normală sunt modurile prin care mesajul încearcă să formeze opinii sau comportamente, și care sunt adesea destul de subtile.

O serie de tehnici care se bazează pe psihologia socială sunt folosite pentru a genera propaganda, însă multe dintre ele pot fi încadrate la erori logice (argumentele lor nu sunt totdeauna valide).

Cîteva exemple de tehnici utilizate:
- atacă adversarul, nu argumentele lui - criza=adversarul, cauzele= argumentele lui; sau altfel spus cauzele nu ne interesează să le combatem (adică decizia politică locală), noi ne ocupăm doar de gestionarea efectelor și lupta cu morile de vînt
-
apelul la autoritate - prin poziția pe care o ocupa oficiali implicați în declarații și prin instituțiile pe care le reprezintă, ideile expuse capătă mai mult sprijin în rîndurile opiniei publice
- apelul al frică - încearcă să-și construiască suportul de susținere pe sprijinul obținut de insuflarea de neliniște și panică (... Grecia, Spania , Portugalia au scăpat de dictatura in anii '70 și nu vor să se reîntoarcă la ea)
- alăturarea majorității cîștigătoare și inevitabila victorie - sunt căi de atac în încercarea de a convinge publicul țintă să se alăture și să accepte cursul acțiunii. Această tehnică se bazează pe dorința naturală a oamenilor de fi mereu de partea cîștigătoare și poate convinge publicul să-și acorde sprijinul planului de reducere a deficitelor bugetare
- eroarea prezentării în alb și negru - tiranie sau democrație, austeritate sau nu. Totdeauna există cel puțin și o treia variantă, care este omisă intenționat. Impactul emoțional este cu atît mai mare cu cît diferența între cele două variante este mai frapantă
- marea minciună - tehnică bazată pe repetarea unui complex de evenimente care justifică o acțiune ulterioră; descrierile acestor evenimente au elemente de adevăr, însă marea minciună intervine în unirea lor prin generalizare. Această generalizare va înlocui în cele din urmă percepția exactă a publicului. (... Avertismentul lui Barroso reprezintă cea mai recentă verigă dintr-un lung şir de declaraţii alarmiste ... Şeful sindicaliştilor europeni a declarat că Europa ar putea ajunge din nou în situaţia anilor '30. “Este extrem de periculos. Acum ne aflăm în 1931 şi ne îndreptăm înapoi către 1930 cu Marea Depresiune şi ne trezim cu dictatură militară”...)

Discursul politic fără sprijinul strîns al unui consens de opinii ale membrilor UE se pare că a rămas ultima armă a structurilor europene în lupta cu criza. Reforma statului ca anditot împotriva crizei va fi un proces de durată și a cărui desfășurare va fi forțată de dezechilibrele economice induse de stat în economie. Deocamdată, moneda euro face parte din ecuația intereselor de menținere a unei stabilități globale, dar pe măsură ce credibilitatea ei se va eroda există posibilitatea reală a reformării instuțiilor europene. Strigătul socialist disperat al lui Barosso & co arată că momentul reformei se apropie cu pași repezi. Probabil ca atunci cînd euro se va apropia de paritate în raport cu dolarul, sau se va situa sub paritate, va începe o reformă reală.

marți, 8 iunie 2010

Formatarea statului - singura soluție a crizei

Am asistat cu toții zilele acestea la justificări politice ale intervenționismului etatist, cărora nu pot să le acord decît cel mai slab calificativ posibil, intervenționism care are însă și o parte pozitivă: duce la falimentul statului și mă face să sper că lucrurile se vor îndrepta.

Premisa de la care plec este că orice discuție despre etică și moralitate în contextul acțiunii statului în economie este utopică. Acest tip de discuții apar atunci cînd se caută justificări pentru impunerea de noi constrîngeri. De ce? Pentru simplul motiv că norme de etică și moralitate nu există într-o piață liberă (am subliniat norme pentru a evidenția caracterul artificial, ne-real al acetui cuvînt și imposibilitatea de a fi aplicat în afara gîndirii sociale); există doar nevoi, competitivitate, eficiență, concurență, iar inteligența primează. Fiecare poate ajunge la maximul său de potențial; aici apare diferența care demonstrează totul - noi toți nu suntem egali începînd de la naștere, nu avem același potențial, aceeași inteligență și aceeași capacitate de muncă. Cum nu avem nici aceleași caracteristici fizice.

Jocul pieței libere stă tocmai în aceste diferențe firești, naturale. Și acum să introducem în acest sistem de ecuații statul, așa cum este el astăzi.

Statul, prin reprezentanții săi, își fundamentează amestecul în economie (poți să citești jaf, furt, ... ) pe principiul ireal că toți suntem egali. Și cum nici în logică nu poți să pleci de la o premisă falsă și să obții o concluzie adevarată, iată că o dată cu trecerea timpului aceasta axiomă a logicii este validată de evidență. Egalitarismul care mimează oarecum caritatea socială este marea eroare a socialiștilor din toate timpurile; de fapt este o perdea din ce în ce mai subțire de credibilitate în ochii maselor, menită să ascundă incapacitatea, fapte ilicite, ... , într-un cuvînt lipsa oricăror așa zise norme de etică și moralitate în acțiunea statului care își legitimează astfel naționalizarea fraudei și își asumă rolul imposibil de arbitru al concurenței. Tocmai din această cauză criza în care se află statul are doar o singură soluție, și anume reformarea din temelii și redefinirea acestuia.

Puterea simbolică a statului va scădea cu fiecare constrîngere impusă, care va scoate și mai mult în evidență rolul de parazit al conducătorilor.

Urmarea în viața adevărată ...

PS: un punct de plecare în reformă - interzicerea finanțării statelor prin împrumuturi, ceea ce ar putea să oblige la o oarecare eficiență.

miercuri, 2 iunie 2010

Exercițiu de imaginație

Vă propun un model de ieșire din criză, un model idealist și care de la început nu-i dau prea mari șanse de a deveni realitate. Este doar un exercițiu de imaginație. Dar este un model care încearcă să rezolve problema datoriilor publice imense.

Ideea de la care am plecat este comparația statului cu o firmă. La ora actuală, bilanțul oricărui stat are active (clădiri, terenuri, parți sociale, banii din trezorerie, creanțe, ... ) și datorii publice. O evaluare a unui stat ar trebui să pornească de la elementele tangibile de activ prin prisma prețului pieței în perspectiva continuității activității; deci îl evaluăm ca pe o afacere oarecare. Datoriile sunt cele care sunt, iar o proiecție se poate face (doar există scadențe bine stabilite).

Nu trebuie să uităm însă și veniturile viitoare ale statului. Considerînd constituția ca un statut al comunității, o revizuire a acesteia aprobată prin referendum este necesară. Revizuirea ar urma să stabilească limitele maxime care pot fi impuse ca impozite, precum și tipurile de impozite și taxe. De asemenea, constituția va avea prevederi clare privind delimitarea proprietății publice de cea privată, precum și pachetul minim de servicii pe care statul trebuie să le ofere. Nivelul veniturilor colectate din impozite ar trebui corelat cu investițiile în folosul comunității. Cu cît aceste venituri sunt mai mici, cu atît statul are obligația să investească mai puțin, ținînd cont că trebuie să acorde și dividende.

Cu aceste modificări devenite realitate, ceea ce înseamnă stat poate fi evaluat la valoarea lui reală, care se divide la un număr de acțiuni. Astfel, cei care au creanțe asupra statului ar putea să primească acțiuni, iar diferența pozitivă de valoare ar putea fi vîndută pe piețele financiare și repartizată fiecărui membru al comunității sau fructificată în alt mod. În aceste condiții, tot ce înseamnă proprietate publică va rămîne guvernată și administrată de 'statutul' comunității - constituția, care ar trbui să prevadă și un grad maximal de îndatorare. Deținătorii de acțiuni statale vor primi dividende ca orice alți acționari și vor avea tot interesul ca acea comunitate să fie cît mai productivă, proprietatea publică a comunității urmînd a fi administrată de un consiliu de administrație alcătuit din reprezentanții celor care dețin pachete importante de acțiuni. Fără parlamentari, guvern sau alegeri de orice tip, fără granițe în momentul fuzionarii a două comunități (de fapt a administrației proprietății publice din cele două state). În acest model mare parte din serviciile publice actuale ar trebui să nu mai existe, la fel ca și mare parte din taxe.

Desigur că aici apare problema monopolului emisiunii de bani, care acum îl deține tot statul. O soluție ar putea fii aceea de a lega prin constituție emisiunea de bani noi de un indicator macroeconomic (asta în cazul în care toate raportările sunt centralizate electronic), sau pur și simplu prețurile pot fi exprimate în orice valută de circulație internațională (sau mai multe).

Probabil că sunt multe detalii la care nu m-am gîndit dar, în mare, aceasta ar putea fi o soluție la criza datoriilor publice. Ce ziceți, v-ar place să trăiți într-o astfel de comunitate?

sâmbătă, 29 mai 2010

Banii, Timpul și Statul

Spuneam în alte articole că:

... expansiunea creditarii se poate interpreta ca limitarea accesului direct al majoritatii la drepturile reale de proprietate prin cresterea preturilor bazata pe infuzia de bani care nu au existat inainte in vistieria bancherului. Circuitul drepturilor de proprietate in economie are un intemediar – bancherul.
(aici)

... statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol (al emiterii de monedă) și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. Din acest sistem cîștigau ambele părți, iar supușii (statului) în calitate de clienți (ai băncilor) aveau să piardă. Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței. (aici)

Avînd în vedere faptul că acest parteneriat funcționează de ceva vreme și în perioada de dinaintea crizei am asistat la umflarea bulelor imobiliare, cantitatea de bani emisă pe baza multiplicatorului creditului este maximă (dpdv al suportabilității pieței). În mod normal, cu cît lichiditățile existente în piață cresc iar cantitatea de bunuri rămîne aceeași sau scade, ar trebui să avem o inflație consistentă. În realitate restanțele debitorilor cresc, producția la nivel global este în scădere, surplusul de forță de muncă care apare se traduce prin șomaj; practic infuziile mari de 'bani virtuali' s-au condensat, s-au polarizat și 'așteaptă' scăderea prețurilor (sau dezinflația). Dacă mai adunăm și stimulentele publice acordate băncilor pentru a le salva provizoriu bilanțurile, sau cîștigurile realizate prin vînzarea de derivate sofisticate fără nici un suport real, obținem o imagine de ansamblu a cantităților de bani care există.

Simplificînd ideile de mai sus rezultă clar că vom avea, pe de o parte, o masă mare de oameni a căror muncă trebuie administrată cît mai bine pentru ca aceștia să-și poată plăti datoriile, iar pe de altă parte administratorii. De inflație sau hiperinflație nu cred că vom putea vorbi curînd. De ce? Pentru că orice cantitate de bani utilizată pentru a achiziționa un bun sau o companie va ajunge destul de rapid la bănci, pentru a achita din datoriile existente. Parteneriatul 'public-privat' de care vorbeam a dat roade: banii creați din nimic se întorc înapoi, dar trag după ei importante drepturi de proprietate.

Am afirmat că această criză este de fapt o criză a statului deoarece forma în care se prezintă statul azi nu mai susține interesele comunității, deci și-a pierdut substanța existenței sale. Și ce consider că este cel mai grav este creșterea inutilă a datoriilor publice la nivele astronomice, creștere care va aduce cu siguranță și schimbări în domeniul geo-politic.

Ducînd mai departe acest raționament, se poate alcătui un scenariu posibil pe termen mediu. Strîmtorarea financiară a statelor și austeritatea goală (fără scăderea fiscalității) pe care vor să o impună vor lungi considerabil termenele de rambursare a datoriilor și vor mai scădea prețurile activelor. În acest context puterea de negociere a marilor deținători de lichidități în raport cu statele va crește.

Încercați să înlocuiți în ideile de mai sus termenul de stat cu conducătorii statului, cel de bancă cu bancheri privați, banca națională cu angajați ai comunității, ... . Tot ce înseamnă instituții sau afaceri încercați să le personificați, să vedeți oamenii care se ascund în spatele unor termeni care aparțin puterii simbolice. Acum faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vedeți cui îi aparține responsabilitatea și cine trebuie să-și asume consecințele (un test interesant aici).

Părerea mea este că fiecare persoană trebuie să-și asume răspunderea propriilor acte sau fapte și să suporte consecințele acestora, chiar dacă sunt neplăcute; pînă la urmă nu toți reușim să facem afaceri profitabile, dar se pot învăța foarte multe lucruri bune din greșeli. Cu cît vom încerca să scăpăm de aceste răspunderi, cu atît ne vom afunda în gîndirea socialistă, care pe termen mediu înseamnă faliment. Criza a dovedit că statul așa cum funcționează astăzi este nociv pentru comunitate; dar schimbarea acestuia se va face treptat și se va plia pe voința majorității. Schimbarea trebuie să fie așadar la nivel de mentalitate, la nivel individual.

Nu așteptați ca cineva (statul) să aibă grijă de voi, să vă asigure nu știu ce servicii imaginare; după cum am demonstrat, statul nu a fost pînă acum decît în postura de hoț, iar încercările lui de a se victimiza mediatic prin arătarea cu degetul a băncilor (care nu vor dom'ne să reia creditarea!) și a altora vădește clar mocirla socialistă din capetele reprezentanților statului.

Statul nu poate controla și nu poate dirija întreaga comunitate dacă opinia publică îi este contrară. Deficiența principală o văd în mentalitatea multora care se complac mai mult sau mai puțin voit în jocul socialist. Parteneriatul nociv 'public-privat' de care am vorbit, și în general caracterul ne-reprezentativ al deciziilor statului a fost posibil tocmai datorită atitudinii majorității, a modului de gîndire al acesteia.

PS: prezumția de nevinovăție a statului a fost invalidată prin destinația pe care au luat-o fondurile publice acordate băncilor prea mari pentru a fi lasate să cadă și prin faptul că nu a stabilit o limită de creștere a acestor 'afaceri' artificiale (induse de stat în economie), și al căror hazard riscă să afecteze încrederea în monopolul emiterii de monedă, deținut tot de stat.

vineri, 28 mai 2010

28 mai -Ziua libertății fiscale !

Cheltuielile publice ale guvernului se ridică la 40, 4% din PIB,
40,4% din an, ALTCINEVA cheltuie produsul muncii noastre.

Mai rămânem doar cu 59,6%

Adică,

Muncim 147 de zile pentru stat

Din 100 de lei pe care îi producem, GUVERNUL cheltuie 40,4... rezultatele le vedeti si voi

Ne mai rămân doar 59,6 lei

28 mai este Ziua libertății fiscale!

Ziua în care nu mai muncim pentru stat și începem să muncim pentru noi.

PS: initiativa apartine Centrului Independent de Studii in Economie si Drept (CISED) si lui Bogdan Glavan

joi, 20 mai 2010

Frica

Frica - sentiment uman creat prin percepție - schimbă comportamentul, iar o dată indusă maselor acestea se vor concentra asupra posibilităților de reducere a urmărilor unor evenimente probabile, fără însă să-și mai pună problema veridicității acestei percepții. De fapt, frica are o putere destul de consistentă de contagiune și îmbracă (cosmetizează) informația.

De exemplu informația simplă este: 'suntem în plină criză economică'. Formele emoționale care pot îmbrăca aceasta informație sînt:
- curaj, optimism - 'ocazie bună să scăpăm de concurență pentru că suntem cei mai buni' sau 'se deschide țeava cu oportunități' sau 'acum se va vedea eficiența oricărei abordări economice'
- frică, incertitudine - 'poți să pierzi, totul merge foarte prost', 'cunosc o grămadă de oameni care au probleme la firmă, mulți au închis deja'

Schimbările comportamentale induse sînt variate și depind în principal de domeniul de care aparține informația astfel cosmetizată. Masele sînt acaparate de acest semntiment doar în problemele care pot să privească întreaga comunitate sau mare parte din ea: securitate, economie, sănătate, și mai puțin de informații al căror efect nu se manifestă pe termen scurt (aici intră ecologia).

În realitate, o dată cu furnizarea unei informații se realizează o influențare a contextelor, iar persuasiunea asigură implementarea 'noii provocări'. Dacă momentul ales pentru a da drumul la informație pe piață coincide cu un eveniment local negativ, informația preia astfel din credibilitatea acelui eveniment și autoritățile își pot aroga mai multă legitimitate în luarea unor măsuri 'ne-populare'.

Terenul pe care prinde frica fiind unul emoțional, nerațional, înlăturarea acestei percepții apare după o perioadă în care mediatizarea excesivă a exemplelor afectate de frică încetează (intervine uitarea), sau interesele existente în răspîndirea fricii sînt satisfăcute. Orice influențare de acest tip devine în ochii majorității o fatalitate, un fenomen aleatoriu ale cărui cauze nu le mai caută nimeni; secretul înțelegerii acestei dezinformări constă tocmai în disocierea acestei fatalități.

Repetarea în media nu face altceva decît să aducă în trecutul imediat anumite imagini sau informații, știut fiind faptul că oamenii sînt influențați în deciziile lor de evenimentele petrecute în acest interval de timp, emoția legată de orice altă experiență mai îndepărtată în timp fiind mult diluată.

Pe acest tipar a început lupta cu fantoma terorismului, care după atingerea obiectivelor a fost trecută în conservare. Cu siguranță că atunci cînd vor mai fi interese reale legate de geopolitică această fantomă va fi reînviată.

Criza economică este un alt exemplu. Așa cum am demonstrat în alte articole, frica indusă de fantoma crizei economice are rolul de a masca de fapt criza funcționării statului. Ca sugestie, calculul economic ne ajută în structurarea comportamentului propriu (consum, economisire, plasamente, ...), iar pulsul 'fricii' maselor luat din media poate ajuta în decizii de investiții și vînzări.

Frica de conflicte sociale, de posibile intrări în incapacitate de plată a unor state, de virtuala dispariție a banilor, de căderea iremediabilă a unor monede, sunt numai cîteva exemple cu care opinia publică este 'îndepărtată' de realitate și devine sursă de profit în încercările de a 'preveni' dezastrul mediatizat.

În concluzie, buna mînuire a stărilor umane - frică, optimism - a devenit o sursă de profit sau o metodă viabilă momentan dpdv politic.

joi, 13 mai 2010

Politica fiscală a 'statului'

Ultimele măsuri economice luate de guvern, numite pompos anti-criză, nu sînt altceva decît noi lovituri date economiei românești. Statul a prins sectorul economic privat ca într-un clește, perspectiva fiind aceea a continuării scăderii.

Într-o logică economică, în plină criză, grija cea mai mare a statului trebuie să fie aceea de a proteja prin scăderea fiscalității sectorul privat – ca fiind singurul care crează plus-valoare. Concomitent cu reducerea veniturilor la buget sunt indicate măsuri de reducere a cheltuielilor de achiziții de bunuri și a celor de personal (în special cel din administrația publică centrală și locală). Altfel spus, am grijă de firme să nu moară, iar angajații mei (ca stat) și cheltuileile le reduc treptat astfel încît reducerea de personal să nu aibă un impact semnificativ asupra cererii.

În practic
ă lucrurile au stat exact invers. Prin creșterea fiscalității (accize, eliminarea unor facilități fiscale, …) mediul privat a fost obligat să suporte toate ajustările, reduceri care trecînd sub un anumit nivel critic amenință acum 'solvabilitatea statului'. Rezultatele politicii fiscale nocive practicată în ultimii ani se simt din plin prin deficitul bugetar. Așteptările statului reflectate de calculele estimate pentru deficitul bugetar în condițiile în care sume importante s-au cheltuit neeficient (ajutoare pentru R Moldova si avioane F 16) dovedesc încă o dată prăpastia dintre percepția politicului și economia reală.

M
ăsurile extrem de tîrzii privind reducerea fondurilor de salarii ale bugetarilor reprezintă al doilea braț al cleștelui de care vorbeam, tocmai prin momentul ales pentru aplicarea acestei măsuri. După ce zeci de mii de IMM-uri s-au închis, șomajul suportat de privat a atins noi recorduri, iar încasările la buget au scăzut drastic, reducerea semnificativă a fondurilor de salarii fără nici o măsură suplimentară de reducere a fiscalității nu va face altceva decît să grăbească procesele deja existente prin scăderea cererii: insolvențe și falimente, șomaj, creșterea restanțelor la bănci, cu toate consecințele care decurg de aici.

Ce ne așteaptă?

Bilanțul bugetar la momentul prezent este clar dezechilibrat, iar deficitul urmează să crească cel puțin pînă la nivelul anului trecut pe fondul scăderii economice mult mai accentuate. Opinia mea este că pînă la finalul acestui an vom avea un acord pentru un nou împrumut cu FMI sau vom ieși masiv pe piețele externe prin eurobonduri. În primul caz creșterea cotei unice sau a TVA-ului este inevitabilă, opțiune posibilă și în cel de-al doilea caz dacă reducerile de cheltuieli cu salariile operate acum se vor dovedi prea mici în comparație cu puterea din ce în ce mai mică a economiei private.

vineri, 7 mai 2010

Dărîmarea de mituri - ep IV

Reluarea creșterii economice prin stimularea consumului și reluarea creditării, temă dezbătută intens, ascunde de fapt lispa oricărui principiu de etică și moralitate care caracterizează statul. PR-uri de tipul 'au început angajările, prețurile la imobiliare sunt la minime istorice și urmează o nouă creștere, greul crizei a trecut dar pînă la revenire mai avem, ...' au scopul de a liniști și de a furniza optimism.

Reluarea creșterii economice nu are la bază stimularea consumului într-un context în care rata șomajului atinge record după record. Tot în acest context cosmetizat mediatic fiscalitatea crește, datoria publică la fel, iar eficiența funcționării statului tinde spre dispariție. Evidența demonstrează limpede că reluarea creșterii economice prin stimularea consumului e imposibilă într-un mediu economic în scădere și în care statul acționează ca o frînă permanentă prin politica fiscală, indiferent de cantitatea de stimulente aruncate pe piață.

Nici activitatea băncilor nu poate reporni economia, ele fiind în imposibilitatea de a funcționa în condițiile în care nu mai au o baza reală pentru acordarea de credite; comportamentul băncilor îl consider a fi unul perfect normal, adaptat perioadei de criză.

Deci realuarea creșterii economice prin stimularea consumului și reluarea creditării este o aberație dpdv economic, iar dpdv social maschează ineficiența statului prin translatarea sensului real al logicii economice de la nocivitatea intervenționismului etatist către domeniul privat.

marți, 4 mai 2010

remember

Primul articol pe care l-am publicat a fost pe bloombiz, și se referea la imobiliare: proprietar, chirire, nivel al prețurilor. În noiembrie 2007 cînd a fost publicat, acest articol a adunat numai comentarii acide care mă făceau naiv complet si mă scoteau în afara 'realității'. Am decis să-l pun pe blog ca o confirmare a logicii economice care ne poate salva de multe afaceri proaste pe care puteam/putem să le facem.

"Multi tineri incearca sa se descurce cat mai bine, cu serviciu sau pe cont propriu, si sa aiba o casa a lor, pe care sa o renoveze si sa o mobilize dupa gusturile proprii. Multi gandesc ca e mult mai avantajos sa plateasca o rata la banca si, la finalul creditului, locuinta sa ramana a lor, decat sa plateasca chirie. De fapt, aceste porniri sunt de o natura mai mult instinctuala decat rationala.

Nu trebuie pierduta din vedere conjunctura economica, dominata de puseuri inflationiste, care determina BNR-ul sa scumpeasca creditele ipotecare, deci sa diminueze intr-o oarecare masura cererea de locuinte. In al doilea rand, trebuie avut in vedere pretul unei locuinte din Bucuresti, care se apropie sau egaleaza pretul unei locuinte asemanatoare din celelalte capitale ale UE, fapt ce ma determina sa cred ca preturile nu vor mai creste cu mult in termeni reali si se apropie de o plafonare.

Intervine, apoi, calitatea zidurilor pe care vrem sa le cumparam, adica durata normala de utilizare, care, in cazul apartamentelor vechi, nu depaseste 50 de ani.

Asadar, multi isi doresc sa devina proprietari; aceasta inseamna ca vor sa detina toate drepturile conexe dreptului de proprietate, si anume dreptul de dispozitie si de uzufruct. Dreptul de dispozitie poate fi folosit in cazul in care dispunem vanzarea (instarinarea) sau inchirierea proprietatii (care inseamna practic ca vindem uzufructul acealei proprietati). Dar in cazul in care achizitia se face pe credit ipotecar, pe o rata semnificativa, practic noi nu detinem dreptul de dispozitie in sesul instrainarii proprietatii, ceea ce inseamna ca “stam cu chirie la banca”, dispunand, practic, doar de uzufructul proprietatii.

In acest moment intervine un lucru esential, si anume: costul uzufructului pe care il cumparam atunci cand inchiriem o locuinta este mai mic decat pretul platit pe acelasi uzufruct, dar la banca. In consecinta, niciodata nu vom gasi pe cineva care sa ne plateasca un pret mai mare pe acealsi drept de uzufruct decat il platim noi la banca; varianta cu subinchirierea nu este valabila. Iar varianta cu refinatarea creditului este destul de scumpa si deloc avantajoasa pentru clientul bancii.

Este tipic sa gandesti:” Bine, dar la finalul perioadei de creditare, locuinta ramane a noastra!” insa valoarea acelei locuinte la finalul perioadei (de obicei 20-30 de ani) va fi cu mult mai mica decat pretul platit bancii pentru ca durata normala de utilizare se apropie de sfarsit, blocul respectiv este mai subrezit, investitiile in consolidari si reparatii vor fi destul de consistente. In plus, in 20 – 30 de ani se pot produce multe riscuri care sa duca la o scadere a valorii acelei locuinte.

Concluzionand, la ora actuala, inchirierea unui apartament este mai rentabila decat achizitia unuia pe credit ipotecar. Iar nevoia de lichiditati a unui tanar este mai mare in aceasta perioada, dorind sa calatoreasca mai mult, sa aiba parte de mai multe distractii. Asadar,diferenta dintre rata la banca si chiria platita unui proprietar poate fi folosita in alte scopuri. Timpul va demonstra acest lucru si va veti convinge pe pielea voastra.

"

joi, 29 aprilie 2010

Dărîmarea de mituri - ep III

Constat că opinia publică în privința trendului economic se împarte în două tabere: pe de o parte cei care acordă o încredere sporită veștilor de tipul 'greul crizei a trecut, dar mai avem pînă la ieșirea din recesiune', sau 'vom avea anul acesta creștere economică pozitivă, chiar dacă va fi sub 1%', fără să îi intereseze prea mult fundamentele; această categorie o putem numi sensibilă emoțional la semnalele care apar pe media. Pe de altă parte există categoria numită pesimiști incurabili, cei care așteaptă 'cu sufletul la gură' armaghedonul care va reforma din temelii lumea, dominați de o aversiune exagerată față de risc.

V. Volkoff precizează că "... astfel a luat ființă cercul vicios democratic: cu cît contează mai mult opinia publică, cu atît ea cere mai multe informații; cu cît primește mai multe informații, cu atît contează mai mult. Or, aceste informații sunt obligatoriu viciate de doza de dezinformare amestecată în ele."

Cei sensibili emoțional au fost și sunt baza oricărui sistem etatist care a fost și va fi implementat, începînd de la monopolul asupra emiterii de monedă și pînă la iluzia prosperității. Ei constituie partea din orice societate care poate fi drogată cu injecții de optimism și care constituie pentru orice vînzător categoria de piață targetată.

Dpdv economic realitatea este însă alta: după ce gradul de îndatorare al maselor a crescut destul de substanțial și nesustenabil, creșterea economică a fost susținută prin îndatorarea statelor, care se apropie de plafonul maxim. După terminarea stimulentelor acordate, cu siguranță că bursele vor trece iar pe roșu. Creștere economică reală - ceea ce înseamnă o creștere a plus valorii din economie - vom avea numai după ce cantitatea de muncă (șomajul) va înceta să scadă; pînă atunci ... numai succesuri.

Pentru pesimiștii incurabili care văd ca o eliberare armaghedoul reformării lumii - în fond ei fiind niște idealiști convinși - piața a găsit cîteva bunuri în care aceștia să se refugieze, și astfel profitul nu a întîrziat să apară. Dispariția banilor, a rezervelor fracționare, a băncilor, a statelor, colapsul general reprezintă o eliberare iluzorie (pentru ei) și profitabilă pentru alții.

În mod evident, nevoia de diviziune a plus valorii în vederea schimbului a existat și va exista în continuare, banii fiind cei care satisfac această nevoie. După cum bine știm, valoarea banilor nu mai este legată ca în trecut de active limitate cantitativ (metale prețioase), ci depinde de percepții, aparent nelimitate. Unele imperii au căzut în trecut tocmai pentru că rezervele de metale prețioase se terminaseră, motiv pentru care nu mai puteau să-și plătească soldații, deci căderea economică a dus și la o cădere a puterii politice. Dar acum contextul este altul, dominat de o lume globalizată în care puterea militară este polarizată, iar cea economică este foarte sensibilă la acțiunile de lobby. În cel mai pesimist scenariu, vom asista la o reformă radicală a sectorului financiar și în nici un caz nu vom asista la dispariția banilor.

Extremele - relurea creșterii economice pe termen scurt sau armaghedonul - nu vor fi atinse și nici nu vor deveni fenomene generalizate, deci încă un mit dărîmat.

luni, 26 aprilie 2010

Goldman. Despre conducători și supuși

Ce învățăm din recentul caz al fraudei pentru care este cercetată banca Goldman Sachs, în care se pare că sunt implicați și reprezentanți ai autorităților? Care trebuie să fie percepția corectă asupra situației, și cum ar putea acest caz să influențeze desfășurarea crizei? La aceste întrebări o să încerc să răspund.

De la bun început, în ecuație intră o bancă privată de investiții și reprezentanți ai statului; acești reprezentanți se impart în două tabere: cei care acum anchetează trecutul și cei care au fost complici faptelor. Atitudinea îngrijorătoare nu trebuie manifestată la adresa băncii deoarece, ca orice afacere privată, a făcut tot ce i-a stat în putință să-și îndeplinească scopul existenței, și anume profitul. Consider îngrijorătoare poziția statului, care prin intermediul unor reprezentați de-ai săi a fost partași la fraudele comise. Complicitatea nu face decît să vădească încă o dată poziționarea statului împotriva firii sale, a motivațiilor existenței sale și nevoia de reformare a acestuia.

Sunt sigur că există o mulțime de asemenea cazuri, în care conducătorii unei comunități nu fac altceva decît să folosească puterea simbolică cu care au fost investiți în scopuri personale. Criza nu face decît să sublinieze cîteva vîrfuri de iceberg-uri.

Pe scurt, statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol (al emiterii de monedă) și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. Din acest sistem cîștigau ambele părți, iar supușii (statului) în calitate de clienți (ai băncilor) aveau să piardă. Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței.

Sistemul în sine al rezervei fracționare este un sistem bun, idealist, dar aproape imposibil de aplicat pe termen lung într-un mediu în care corupția este condamnată; și este un sistem excelent într-un mediu socio-economic în care etica și moralitatea sunt doar noțiuni abstracte.

În multe coduri juridice nevinovăția se prezumă; în teorie, orice judecată începe cu această prezumție. În practică comportamentul reprezentanților statului în raport cu supușii nu ține cont de această normă, fapt ce dovedește că acești conducători nu au încredere în sistemul de justiție propus și aplicat supușilor. Acest aspect a fost evident (în Romania) în discuțiile destul de recente pe marginea legilor care propuneau plata tva-ului la încasarea facturilor și stabileau procedura falimentului persoanelor fizice; după cum bine știți, aceste legi sunt acum istorie.

În altă ordine de idei, criza economică nu este decît o criză a continuității funcționării statului în forma actuală. Cu cît intervenționismul de orice natura este mai prezent, cu atît piața încearcă să corecteze aceste aberații.

Nevoia de reformă a sectorului bancar clamată de dl Obama nu este altceva decît nevoia de a schimba cîteva denumiri astfel încît totul să pară altceva, ceva nou, care să cristalizeze iarăși pentru o perioadă de timp încrederea supușilor. În realitate, așa cum am văzut, acest parteneriat public-privat este aproape imposibil de reziliat în condițiile actuale. De ce? În primul rînd puterea simbolică de care beneficiază reprezentanții statului ar trebui să se erodeze puternic astfel încît schimbarea de atitudine din partea supușilor să fie evidentă, fapt ce presupune și o conștientizare în masă a gradului de inutilitate a acestui sistem de conducere. În al doilea rînd, schimbarea de atitudine vine din părăsirea argumentelor sugerate oficial a fi luate în calcul în procesul de gîndire; dacă în premisele tale intră numai argumente politic corecte, vei ajunge cu siguranță la concluzii și comportamente care îți vor aduce prejudicii.

Numai o adîncire puternică a crizei economice ar putea să determine supușii să gîndească în afara sistemului de gîndire oficial. Dar în același timp ar putea să determine supușii să accepte o mai mare supunere față de stăpînire, o mai mare îngrădire a libertății.

Deci avem conducători cu comportament duplicitar, nereprezentativi, dar care gestionează tot sectorul economic, și o mulțime de 'consumatori'. La nivel individual nu putem decît să încercăm să ne schimbăm sistemul de referință, de gîndire și de raportare față de puterea simbolică a conducătorilor și să sperăm că la un moment dat vor apărea curente de opinie destul de puternice care să poată schimba ceva în felul în care funcționează statul.

duminică, 18 aprilie 2010

Bani, fraudă, criză și ... scenarii

Omul pentru a-și satisface nevoile pe care le are trebuie să muncească, să creeze valoare adăugată, pe care apoi să o schimbe cu echivalentul ei pentru a căpăta bunurile de care are nevoie. E un fapt natural specific omului, la fel ca și nevoia de socializare.

Dar dezvoltarea economică a fost împinsă puternic de folosirea de către bănci a rezervelor fracționare, practică care a făcut din băncile comerciale emitenți de monedă scripturală nouă. Pe scurt, acest sistem permite - pe baza unor procedee strict reglementate - crearea unor sume scripturale de bani noi care sunt utilizate în activitatea de creditare. Durata creditului este aceeași cu timpul pe care debitorul îl are la dispoziție pentru a crea valoare adăugată pentru a achita astfel banii împrumutați. Sistemul clasic în care plus valoarea existentă era transformată în bani (ca intermediari ai schimbului) s-a inversat, adică debitorii beneficiază acum de bunurile dorite și se angajează să creeze valoarea adăugată aferentă. Excesele reprezentate de scăderea prea abruptă a rmo în comparație cu capacitatea de a crea plus valoare a acelei economii, într-o comunitate care folosește o anumită monedă, sunt corectate prin inflație. Inflația poate fi întîrziată dacă apar bule speculative pe unele bunuri, dar tot la inflație se ajunge.

Deficiențele acestui sistem de rezervă fracționară sunt destul de mediatizate; însă elementul care a 'încurcat lucrurile' și a generat criza este globalizarea, care a permis băncilor centrale din țările care dețin o putere politică sporită să-și expandeze masa monetară fără nici un risc pe termen mediu. Dacă mai adăugăm și vînzarea de derivate pe împrumuturile acordate pentru bunurile al căror preț era deja mult prea umflat obținem premisele începutului crizei. Între timp nivelurile artificiale ale prețurilor speculate își revin, iar deținătorii de plasamente în astfel de derivate înregistrează pierderi. Aceste pierderi sunt de fapt sumele create din nimic pe baza rezervei fracționare pentru care cei care s-au angajat să creeze valoare adăugată renunță la angajamentul lor din varii motive.

Dpdv al eticii și moralității, riscurile trebuiesc asumate de cei care au derulat aceste afaceri (bănci, intermediari, fonduri, ... ). Trăgînd linie, rezultă că o parte a pierdut, iar cealaltă a cîștigat - adică a beneficiat de bunurile dorite fără să-și mai asume asigurarea suportului de plus valoare aferentă sumelor cheltuite. Mergînd pe această logică imorală și ne-etică putem spune că această hibă a rezervelor fracționare este o breșă de sistem, breșă care permite frauda.

Și cum bine ne-am obișnuit ca reprezentanții statului să-și asume rolul de principali beneficiari ai marilor fraude, după ce această metodă de fraudare a fost brevetată pe piața americană, s-a trecut la asumarea ei de către state. Cum? Prin împrumuturi colosale realizate prin vînzarea de titluri de stat, prin creșterea fără precedent a datoriilor așa zis publice. Statul nu a fost capabil și nici nu va fi să producă valoare adăugată.

Scenariul meu are două variante. După ce statele vor ajunge la limita maximă posibilă de îndatorare, stimultente care să mai țină economia la terapie intensivă nu vor mai putea fi acordate. În acest moment fie totul se socializează prin inflație generalizată fără să afecteze prea mult clasamentul marilor puteri actuale, fie se va implementa o nouă abordare a paradigmei monetare.

În cazul inflației frauda etatistă ar putea fi ascunsă sub preș, permițînd continuarea existenței parazitare a configurației actuale a statului. Probabilitatea cea mai mare de producere o acord acestei variante (un armaghedon care ar duce la deființarea banilor actuali e la fel de probabil cum este și sfîrșitul lumii din 2012 :-) ).

Ca alternativă ipotetică, fiecărei persoane fizice, juridice sau stat i se poate atribui un cod prin care să fie definit un vector al datoriei; în funcție de acest scor, munca acelei persoane nu poate valora mai mult decît un anumit plafon, iar împrumuturile pe care le va realiza vor costa mult mai mult. Cu timpul aceste ratinguri pot fi îmbunătățite. Ca atare acele persoane vor fi cele mai căutate de angajatori. În felul acesta valoarea adăugată creata și rămasă neplătită poate compensa consumul realizat anterior. Dar tot acest sistem presupune ca plățile și încasările acestor persoane să se realizeze exclusiv electronic.

Scenarii de acest tip se pot concepe în multe variante, însă trebuie avut în vedere și faptul că parazitul numit stat trebuie să fie bine hrănit pentru a putea supraviețui așa cum îl știm astăzi. Și cum deocamdată el este cel care face regulile jocului, varianta aleasă în mod sigur îi va permite să-și continue existența fără prea mari constrîngeri.

Proprietatea este o acumulare de plus valoare și fundamentul generării în viitor de valoare adăugată. Agresiunea asupra proprietății s-a produs sub diverse justificări (de la cucerirea de cetăți pînă la elaborarea și aplicarea de ideologii utopice). De-a lungul timpului problemele de etică și moralitate au fost discutate și invocate pentru a stabili și aplica noi constrîngeri asupra drepturilor de folosință a plus valorii create la nivel individual. Sau altfel spus, 'naționalizarea' unei părți din aceasta pentru 'binili comunității'. Orice schimbare de regim politic a adus cu sine și o schimbare radicală a economicului, schimbare survenită fără a ține cont de vreo normă etică sau morală, ceea ce mă determină să cred că ceea ce va urma se va înscrie pe aceeași traiectorie.