Pagini

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Logica pretului la …


… alimente. Fiind perisabile, calitatea alimentelor are o durata de viata relativ scurta, iar productia locala care are potentialul de a genera calitatea cea mai buna este sezoniera. Timpii lungi de transport al alimentelor proaspete nu face decit sa taie din calitatea lor. (Calitatea este singura caracteristica care aduce valoare adaugata si de care este direct dependent pretul de vinzare.)

Nevoia de a conserva alimentele apare atunci cind nu reusesti sa vinzi toata productia in timp real, sau alegi sa vinzi doar o parte pentru a mentine un anumit nivel al pretului. Refrigerate, pasteurizate, chimizate, aditivate, …, toate acestea reprezinta costuri prin care alimentele isi diminueaza din calitatea lor. Cu toate aceste costuri, pretul alimentelor conservate ar trebui sa fie sub pretul celor proaspete deoarece in mod normal aceste cantitati de alimente s-ar fi pierdut in absenta metodelor de conservare. Deci valoarea adaugata adusa prin conservare, in ciuda pierderii de valoare prin diminuarea calitatii, este consistenta. Aceasta este realitatea pe care am remarcat-o in economiile dezvoltate (Elvetia este cel mai bun exemplu).

Daca situatia preturilor la raft este inversata fata de logica de mai sus, totul se datoreaza preferintelor consumatorilor. Adica alimentele de calitate scazuta reprezinta o prioritate. Cererea dicteaza pretul la raft, iar cererea depinde de nivelul mediu de educatie. Atunci cind majoritatea alege alimentele cele mai ieftine, pretul acestora creste.

In schimb, in comunitatile in care productia de alimente este enorm de mica (tarile nordice), aceasta logica nu se mai aplica.

PS: Nu am abordat situatia 'alimentelor' industriale care au cantitati infime de ingrediente naturale pentru ca targetul lor il reprezinta cei cu venituri foarte mici sau cei neinformati. Caritate sau penalizarea prostiei.

luni, 25 noiembrie 2013

Minoritatea

De orice natură ar fi ea (etnică, religioasă, … ), faptul că există se traduce automat în existența sau posibilitatea existenței unor drepturi în fața majorității. Și asta în ciuda faptului că majoritatea este cea care decide.

Protejate inclusiv prin legi internaționale, minoritățile devin o oportunitate prin avantajele pe care le oferă apartenența la acea minoritate.

Avînd în vedere coeziunea socială mult mai puternică și păstrarea elementelor care o diferențiază, minoritatea cu siguranță se organizează mult mai bine și își apără interesele mult mai eficient decît o face majoritatea în contextul social actual. Și exemplele sînt foarte simplu de urmărit: partide politice în cazul minorităților etnice, influență și afaceri dezvoltate în diverse domenii de minoritățile religioase, manifestații publice susținute prin ong-uri în cazul minorităților sexuale, … .

Discriminarea s-a mutat în realitate asupra majorității care a devenit de facto purtătoarea de grijă a minorităților, iar sume substanțiale din banii majorității sînt transferați minorităților sub diverse pretexte.

luni, 18 noiembrie 2013

Jocul puterii

Indiferent că vorbim de puterea politică, militară sau simbolică, pentru ca elementele care compun mediul social și țin legată o comunitate să înceapă să se reconfigureze este nevoie de un element declanșator.

Unii ar spune că este vorba de interesul general (justificarea oricărei acțiuni politice), de opinia publică (chestiuni religioase), de societatea civilă (Rosia Montană), de interese străine (gazele de șist), sau un alt element. Putem să analizăm jocul puterii manifestat de-a lungul istoriei. Concluzia este aceeași.

Orice interes are o latură socială (ex. contractul de vînzare-cumpărare), o legatura cu socialul, sau pur și simplu ține numai de social (politica, revoluțiile). Oricare ar fi aria lui de cuprindere (micro sau macro socială), orice interes poate rămîne o iluzie sau poate deveni realitate. Diferența este dată de existența unei acțiuni declanșatoare menită sa pună în practică acel interes.

În esență este vorba despre bani, care pot fi transformați în absolut orice este nevoie: energie, timp, muncă (manifestații, lobby, servicii), influență, … . Nu poți să coordonezi punerea în practică a unui interes, al unei acțiuni dacă nu dispui de resursele necesare. Care pot fi reduse simplu la bani.

Pe scurt, orice schimbare în orice masură a puterii are la bază un interes susținut financiar. Cu cît ai mai multe resurse, cu atît ai posibilitatea de a susține mai bine un interes și șansele de reușită cresc. Desigur că pentru a acumula resursele necesare ai nevoie de inteligență.

Încearcă să interpretezi evenimentele recente prin această cheie și ignoră acei cîțiva indivizi idealiști a căror prezență este utilă în orice acțiune pentru a spori anvergura mișcării și a seduce în acest mod și alți naivi. Ceea ce contează nu este ce vrei, ci cîți bani ai. Abia apoi ceea ce vrei poate deveni realitate.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Reducerea costurilor (IV)

Am scris un articol care tratează mai multe căi legale și semi-legale în care legea fiscală se poate ocoli cu succes și care ar fi trebuit să apară sub titlul de mai sus. Am decis însă să nu-l public deoarece asemenea sfaturi în general nu sînt gratuite. Îți pot furniza cîteva indicii necesare în a crește șansele de reușită în conceperea unei scheme de scădere a poverii fiscale.

- Ai nevoie de mai multe firme, chiar dacă tu nu ești persoana fizică care deține toate părțile sociale.

- Orice afacere presupune deținerea/ utilizarea unor active. Aceste active sînt esențiale și trebuiesc protejate. Ele vor fi în proprietatea firmei A care va fi cu toate taxele la zi și cu contabilitatea curată. Aceasta firmă nu va gaja aceste active decît în situații extreme și nu va avea credite bancare. Obiectul ei de activitate va fi închirierea acestor active. Deci poate avea taxe foarte mici de plătit.

- Una dintre firme poate fi înregistrata într-o țară cu fiscalitate mai mică (Bulgaria de exemplu). Prețurile de transfer între firme pot fi folosite pentru a muta profiturile de pe o firmă pe alta. Iar dacă firma înregistrată în Bulgaria vinde în Romania, prețul nu va conține tva, deci va fi din start mai mic decît al concurenței.

- Referitor la datorii, singurul creditor în fața căruia îți permiți să renunți la construirea unei relații pe termen lung este cel care nu-ți oferă nimic în schimbul banilor tăi, adică statul. Sînt foarte multe anunțuri în spațiul public postate de persoane doritoare să preia (cumpere) firme cu datorii. Sau poți vinde firma cu datorii unei 'rude mai în vîrstă de la țară' și apoi să-i suspenzi activitatea (implicit și plata impozitelor) pe 3 ani, după care se prelungește suspendarea cu încă 3 ani. Deci 6 ani nu ai probleme.

Dpdv principial nu există un sistem de control conceput de om care să funcționeze cu o eficiență de 100% fără să presupună comportamentul de bună credință al participanților în acest sistem. Ori în cazul în care cel care face regulile (statul) dovedeste rea-credință (ineficiență totală) în comportamentul său de administrare a resurselor și plusează fiscal indiferent dacă o parte din ceilalți participanți mor, acest comportament al statului induce în sistem o inhibiție de protecție și obligă și ceilalți participanți să procedeze la fel, ducînd astfel la vicierea totală a sistemului. Ori într-un sistem viciat nu ai altă șansă de supravietuire decît să respecți aceste vicii, fapt care conferă practicilor ilegale o anumită integritate.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

NU

Unul dintre cuvintele pe care foarte mulți nu știu să-l pronunțe, sau știu dar le e frică să o facă.

Daca spui NU indiferent de poziția pe care o ocupi în raport cu cealaltă persoană, înseamnă practic că ai luat o decizie, iar asta implică o anumită doză de răspundere. Răspundere care nu le place deloc românilor și de care încearcă să scape ori de cîte ori au ocazia. Sau în cel mai rău caz această răspundere să fie colectivă.

De cîte ori nu ai văzut pe cineva că greșește, conștientizează acest fapt și apoi încearcă să găsească o gramadă de scuze? Totdeauna altcineva sau altceva trebuie să poarte răspunderea pentru acțiunile românilor. Acțiuni individuale sau colective.

Frica de a da un răspuns clar chiar dacă acesta este NU îi împinge pe mulți în jocul amînării la infinit a unui răspuns clar cu gîndul că solicitantul va renunța la un moment dat. Foarte nocivă această frică pentru că erodează încrederea și coeziunea socială.

Oricine va fi mult mai fericit dacă primește un răspuns prompt și clar decît să piardă timp prețios asteptînd. Și încă ceva: prestigiul ca element aducător de profit nu are nimic în comun cu această amînare repetată – se exclud reciproc.

De exemplu, ce încredere pot avea eu într-o firmă de servicii contabile cînd nu primesc răspuns la o cerere de ofertă pentru un anumit serviciu plătit și sînt doar amînat? Și asta dupa telefoane repetate! ZERO încredere.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Religia ca o afacere

Religia este o opțiune personală. Fiind una dintre componentele socialului care dă sens existenței unei comunități, religia poate fi asemanată cu politica în ceea ce privește impactul social. Instituționalizarea religiei a permis din plin finanțarea acesteia de către diverse interese, pe care nu le comentez.

În schimb mi se pare foarte interesant modul în care oamenii donează bani și sprijină aceste religii. Și cred că aparține naturii umane dorința de a recompensa o persoană care pînă în momentul deciziei tale de a plăti a făcut voluntariat, iar serviciul lui îți aduce valoare adaugată în ceea ce tu întreprinzi în dezvolatarea ta personală. La nivel macro-social, calitatea serviciilor spirituale depinde de gradul de educație al majorității. Pînă aici totul este firesc.

Intersecția acțiunii religioase instituționalizate cu diverse interese (politice sau de altă natură) este locul în care începe businessul. Expunerea mare de care beneficiază anumite personaje (lideri și reprezentanți religioși) este calea pe care pot fi transmise mesaje către populație. Puterea simbolică pe care aceste personaje o dețin în interiorul comunității dau credibilitate acelor mesaje și ridică prețul unor astfel de servicii. Vorbim de bani, de avantaje fiscale sau influență.

duminică, 3 noiembrie 2013

TVR

O afacere a statului sau o altă taxă pe prostie. Nimic mai mult. Voi analiza cît mai obiectiv această afacere deoarece televiziunea publică este la o răscruce de drumuri. Datoriile imense acumulate obligă la o decizie.

Propunerea politicului de a renunța total la veniturile din publicitate pliată pe comparația cu televiziuni publice din țări dezvoltate este cît se poate de infantilă. E ca și cum am compara prima ligă de fotbal dintr-o țară africană cu cu prima liga din UK și am decide că ar trebui să mărim prețurile la intrarea pe stadioanele din Africa. Dar dacă participarea la meciuri ar fi obligatorie pentru public?

Rentabilitatea publicității este etalonul de bază pentru ratingul oricarei televiziuni. Cu cît faci emisiuni mai bune și mai interesante, cu atît îți crește prețul cu care taxezi publicitatea. Și reciproca e valabilă: dacă ești slab pregătit și produsul muncii tale nu interesează pe nimeni atunci e clar că nici venituri din publicitate nu vei avea. Cine nevoie are să plătească oameni care nu știu meserie, care doar cheltuie sume imense?!