Pagini

miercuri, 27 iunie 2012

Dărîmarea de mituri - ep VI

Astăzi despre educație. Avem mitul conform căruia tinerii care își fac studiile la universități din alte țări vor să se întoarcă să muncească în Romania. M-am decis să abordez acest subiect deoarece am observat PR-ul care se face în media pe această temă.
Realitatea este că dacă vrei să studiezi la o universitate de prestigiu ai nevoie de bani pentru: plata studiilor, plata cazării și a mesei, plus alte cheltuieli zilnice, iar mai rar ai nevoie de bani pentru biletul de avion. Care poate fi destul de scump dacă vrei să studiezi peste ocean.
Acum am o primă clasificare: beneficiarii burselor de studiu (inclusiv olimpicii internaționali) care beneficiaza de scutirea de la plata studiilor, și cei care trebuie să le plătească. În cazul primilor, efortul depus pentru performanță ca și meritul de altfel, nu se datorează în nici o măsură sistemului de învățămînt românesc, ci lor înșile. Aceștia sînt cei care nu doresc să se întoarcă. Motivul este simplu: oportunitățile care le au acolo unde au studiat nu se pot compara cu ceea ce ar reuși să găsească în țară. În plus această categorie este cea mai puțin numeroasă. De observat că aceștia provin în general din familii cu venituri medii.
Mai avem însă și categoria celor care aleg să studieze în afară și care își plătesc studiile. Vorbim aici de sume destul de consistente raportat la salariul mediu românesc. Dacă luăm în cosiderare primii 10 ani de dupa '90, putem concluziona că numai cei care au avut 'spatele' asigurat financiar au reușit sa plece la studii. Și aici îi includem pe cei ai căror părinți au fost/ sînt implicați politic. Aceaștia sînt cei care se întorc. De ce? Pentru că oportunitățile de aici nu le-ar fi găsit niciunde în lumea asta, raportat la capabilitățile lor. Un post intr-o structură a statului sau la o multinațională care contra accesului pe piața românească a trebuit să facă anumite concesii și să angajeze anumite persoane, sau un job la firma de familie care are afaceri cu statul, sînt numai cîteva exemple. Probabil și managementul privat al companiilor de stat va ajunge tot pe mîna acestei categorii. Exemple sînt multe și sînt lesne de observat.
Si atunci, la ce bun tot acest PR?
O variantă de răspuns ar fi că un candidat la postul de manager la o companie de stat va putea fi introdus mult mai ușor dacă pozează ca fiind un om școlit în afară, care se întoarce să 'muncească' pentru țară. Sau poate că vor mai exista încercări de a construi guverne cu miniștri tineri, care să aibă aderență la public prin faptul că au studiat la universități străine.
Cu siguranță că varinate de răspuns plauzibile mai sînt, dar cert este că dintre olimpicii plecați să studieze pe baza burselor primite sînt șanse aproape zero ca aceștia să mai muncească în Romania. Cel puțin pe termen mediu.

vineri, 22 iunie 2012

Bani și politică

După cum ați abservat, pînă acum nu am abordat teme politice și nu nici nu am să o fac. Scena politică din orice comunitate are menirea de a seduce mulțimile și de a reprezenta parțial interesele acesteia. Eficiența se aplică și aici; mă refer la faptul că activitatea unui individ, inclusiv activitatea politică, necesită anumite investiții și trebuie să aducă un profit sub o formă sau alta. În țările unde ideologiile contează, investițiile se numesc donații către un candidat sau altul și sînt destul de transparente. În restul țărilor există o totală opacitate. Și asta datorită nivelului mediu de inteligență al majorității din acea comunitate. Desigur că toate deciziile politice au la bază anumite interese și urmăresc un anumit profit. Profitul este cheia în care trebuiesc analizate toate deciziile politice. Iată cîteva exmple.
Motivația publică a dlui Cameron privind implicarea armatei britanice în conflictul din Libia a fost aceea a salvării civililor din mîna dictatorului, pe cheltuiala masivă a plătitorilor de taxe britanici. În realitate, banii publici au fost folosiți în acel conflict cu scopul de a crea condiții prielnice unor companii în exploatarea petrolului libian deoarece și în alte țări din Africa au fost adevărate genocide, și nimeni nu s-a implicat pentru simplul fapt că acele țări nu dețineau resurse naturale.
Observați că alegerile din SUA au cam același mecanism: grupuri minoritare, dar care dețin destul de multe resurse financiare, sponsorizează un canditat sau altul. De fapt putem vorbi chiar de o piață a intereselor. De la un anumit nivel în sus, dezvoltarea aproape că este imposibilă fără o implicare politică. Sau altfel spus, implicarea politică este mult mai profitabilă decît neutralitatea. Și aici nu mă refer la o implicare directă a deținătorului de resurse.
Așa cum am afirmat mai sus, în țările unde ideologiile nu contează nici interesul mulțimii privind 'investitorii' nu există. Cel mai bun exemplu este Romania, condusă după WWII numai de partide de stînga, indiferent de denumirile lor.
Ideea de bază este că orice acțiune politică necesită investiții destul de consistente. Și ca orice investiție comportă un anumit risc, dar și un profit (care este de fapt motivația implicării în această activitate). De regulă, oamenii care au suficienți bani pentru a finanța singuri o campanie preferă să nu se implice personal și spijină financiar un candidat. E mult mai rentabil și nu consumă foarte mult timp. Ca o consecință directă, cei care se implică public în activități politice nu 'dansează' pe banii lor. De aceea nu pot să cred în mișcări politice publice de amploare, 'spontane' și 'independente', și care se vor a fi total rupte de clasa politică din acea comunitate, indiferent de canalele de comunicare alese și de mesajele mai mult sau mai puțin idealiste pe care le vehiculează.

miercuri, 20 iunie 2012

Monopolul - o creație a statului

Un punct de vedere interesant în ceea ce privește monopolul, inclusiv o mică analiză a cît de 'benefică' poate fi intervenția statului în economie (indiferent de intensitatea cu care majoritatea și-o dorește).

vineri, 15 iunie 2012

Aurul - istorie, miraj și profit

Aurul este un metal care are anumite proprietăți specifice și care a jucat un rol important în istoria economică a lumii.
În evoluția comerțului și a economiei în general, aurul s-a impus ca monedă de schimb. Raritatea lui era atributul care îl făcea atît de valoros, alături de calitățile lui fizice. Tot raritatea făcea ca moneda de aur să nu necesite nici prea multe reglementări. Reprezenta o valoare intrinsecă; ca dovadă și utilizarea lui în confecționarea bijuteriilor și în afirmarea statului social.
O dată cu revoluția industrială, aurul a început să aibă și alte întrebuințări decît avusese pînă atunci. Boom-ul tehnologic înregistrat în acea perioadă a ajutat oarecum și la standardizarea utilizării aurului ca monedă. Apoi au fost cîteva înțelegeri la nivel internațional pentru utilizarea ca monedă a unor titluri - bucăți de hîrtie - care demonstrau deținerea unei cantități de aur undeva într-un depozit. Motivul a fost acela al facilitării tranzacțiilor, al eficientizării lor. Și ajungem în secolul XX.
După ce asistăm pe plan politic la schimbări fundamentale, precum și la reconfigurarea granițelor multor state, democrația se impune ca fiind forma de conducere a statelor cea mai eficientă de pînă atunci. În acest timp asistăm și la o dezvoltare exponențială a inovației.
Creșterea populației coroborată cu explozia inovației și a utilizării aurului în industrie a dus și la evoluția monedei -  de la moneda de aur către moneda fiduciară, și mai apoi către moneda scripturală, electronică (probabil că peste cîteva decenii va fi folosită exclusiv moneda electronică).
Pe scurt, aceasta a fost evoluția monedei. Comportamentul uman este cel care modelează istoria, încadrat/ ajutat fiind de doi paramentri: inovația și demografia.
Părerea mea este omenirea are o singură șansă cu o probabilitate extrem de redusă să se mai întoarcă în istorie - un război nuclear mondial - și să revină la etalonul aur. Beneficiile monedei scripturale sînt enorme în comparație cu costurile. Și aici apar cîteva întrebări cheie:
- care este rostul rezervelor de aur ținute de băncile naționale? Avînd în vedere faptul că nici un sistem socio-economic nu poate funcționa fără un comportament adecvat din partea indivizilor și că încrederea este o bază a valorii, rolul acestor rezerve este de a menține încrederea. Încă nu a trecut suficient timp de la renunțarea la etalonul aur și mai există încă în mentalul colectiv această iluzie a valorii aurului. Spun iluzie pentru că astăzi există multe alte metale mult mai scumpe decît aurul și cu aceleași proprietăți fizice.
- dacă piețele nu erau atît de libere, criza era poate una locală? Fals. Avantajele globalizării sînt multiple, și dezvoltarea produsă de aceasta este imensă.
- inflația înseamnă furt. Dacă moneda avea acoperire în aur, acest furt era imposibil? Probabil. Dar să nu uităm că în construcția organică a sistemului socio-economic se îmbină perfect interesele majorității care desemnează conducerea politică cu cele ale minorităților. În afara voinței proprii, nimic nu oprește membrii unei comunități să schimbe modul de funcționare al societății lor. Cum ar fi, de exemplu, să achite toată datoria publică din privatizarea băncii centrale concomitent cu abrogarea prevederii care obligă folosirea unei singure monede în tranzacții pe teritoriul acelei țări?
- utilizarea rezervei fracționare = cauza crizei = furt? Rezerva fracționară a fost posibilă datorită inovației și poate fi considerată cel mai performant sistem bancar de pînă acum deoarece multiplică masa monetară în funcție de nevoile oamenilor. Criza economică este strict urmarea firească comportamentului uman. La fel ca și în cazul bombei atomice, utilizarea necorespunzătoare a rezervei fracționare va demonstra omenirii cît de periculos este un comportament iresponsabil.
Umflarea prețului aurului din ultimii ani nu este altceva decît urmarea firească a pompării de bani prin QE-uri. La fel cum bula imobiliară a fost urmarea firească a dorinței majorității de a deține o locuință cu orice preț. Problema de etică care apare - de ce au dat băncile atît de multe credite? - este aparentă. Oricine poate folosi acest sistem de rezervă fracționară, cu consecințele de rigoare. Ar fi o atitudine și o acțiune contra firii ca cineva să impună restricții voinței majorității fără a utiliza forța.
Trendul deflaționist pe care a intrat economia mondială va duce și la spargerea bulei pe aur, care va mai dilua amintirea aurului ca monedă. Ca exercițiu, încercați să comparați sfaturile gratuite oferite de 'experții' în imobiliare pe timpul umflării bulei imobiliare, cu cele ale 'experților' de azi care recomandă achiziția de aur utilizînd ca sperietoare hiperinflația. Destul de similare, nu? La fel vor fi și profiturile celor care au tranzacționat cu succes aur.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Despre moralitate & criza economică

În spațiul public se vorbește destul de mult despre moralitate, invocîndu-se de multe ori cazul Greciei, al băncilor care 'au dat' credite și acum exploatează pe 'săracii debitori care muncesc din greu', sau cazul bonusurilor plătite conducătorilor de bănci. Exemple sînt multe.
Înțeleg ca fiind morale absolut toate acțiunile umane care nu aduc atingere în nici un fel celor 3 drepturi fundamentale ale omului: dreptul la viață, dreptul la fericire și dreptul de a face tot posibilul de a atinge fericirea, fără însă a leza drepturile altuia. Observați că modelul actual de organizare socială se bazează pe un compromis, și anume forma în care funcționează statul, formă bazată pe 'dictatura majorității'. Iar acest compromis este unul voluntar. Nimeni nu poate opri în mod pașnic o comunitate să trăiască așa cum își dorește.

Părerea mea este că tot ceea ce s-a întîmplat pînă acum în economie și în evoluția socială este foarte firesc și se pliază extrem de bine pe percepția umană. Cei care au crezut că pot să refuze asumarea consecințelor propriilor decizii au aflat că se înșeală. Așa cum arată, prezentul este urmarea cumulată a acțiunii oamenilor într-o lume din ce în ce mai globalizată. Cei care cred că este ceva imoral în tot ceea ce se întîmplă se înșeală.

Este morală sau nu criza economică? Este moral sau nu faptul că intervenția statului în economie este în continuă creștere? Este morală tranzacționarea unor derivate toxice? Sau pariurile pe care le fac unii oameni, pompos numiți 'speculatori'?

Întrebarea pe care o pun celor care au dilemele de mai sus este: Este morală sau nu prostia? Raspunsul meu este: nu este nici morală, nici imorală. Este pur și simplu o stare de fapt, o evidență. La fel ca și inteligența. Și determină în mod direct acțiunea umană.

Resetul de sistem pe care mulți îl așteaptă să pice din cer fără ca ei să facă nimic în plus, nici măcar în direcția de a avea o mai bună înțelegere a realității, nu va veni peste noapte, ci va fi la fel de firesc ca și depresiunea economică pe care o parcurgem.

luni, 4 iunie 2012

Alegeri, voturi și principii

Dincolo de aspectele sociologice care le îmbracă confruntările politice, principiul care va (in)valida decizia majorității rămîne același: eficiența. Indiferent de dorințele și acțiunile votanților.
Mersul societății depinde de inteligența majorității, de modul în care membrii comunității își prețuiesc drepturile și se folosesc de ele. Cu cît se așteaptă mai mult ca statul să intervină și să-și asume deciziile care aparțin în mod firesc individului, pieței, cu atît societatea devine mai ineficientă. Gîndiți-vă numai la cîte autorități și reglementări există pentru a controla calitatea produselor și serviciilor. E clar faptul că toate aceste 'piedici' consumă inutil din valoarea adăugată produsă în economie. Scopul? Ideea utopică conform căreia individul nu știe și nu poate să ia cele mai bune decizii pentru sine însuși și trebuie statul să-și asume acest rol. Ineficiența acestei abordări a fost deja demonstrată de istorie.
Din alt unghi de vedere, pot spune că există chiar o piață a voturilor care confirmă așteptările majorității: de la indiferență, resemnare, o sticlă de ulei și o pungă de mălai, cîțiva bănuți, și pînă la dezbateri publice și planuri de guvernare.
Personal, mi-e imposibil să cred că o societate cu un mare deficit de inteligență și majoritar de stînga va reuși măcar să-și conserve puterea de cumpărare a propriei monede.
După cum lesne se observă, legea eficienței este respectată indiferent de dorințele majorității, efectele deciziilor politice fiind: emigrarea celor calificați, servicii publice falimentare, scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai, scăderea investițiilor străine, relocarea celor existente, ... .
Mergînd mai departe pot să afirm că, principial, tot ce numim 'criză' de orice tip își are originea în înțelegerea eronată a legii eficienței. Idei ca echitate și egalitate socială, intervenționism, reglementare, ... , sînt sinonime cu falimentul. Piața va corecta automat toate aceste întruziuni prin perioade de depresiune economică. Nimeni nu poate să pună în practică anumite propuneri - crearea de noi locuri de muncă, atragerea de investiții, creșterea salariului real - fără a limita prezența statului în economie.
In loc de concluzie, vă invit să vizionați un scurt filmuleț. Nu este oare aceasta o explicație a depresiunii economice în care ne aflăm?