Precizez de la început faptul că acest articol nu se referă strict la România, ci prezentarea este una principială.
Paradoxul este următorul: ca formă de conducere a comunităților avem decizia majorității (dictatura majorității), iar pe de altă parte IQ-ul mediu al acestei majorități este de regulă sub media întregii populații.
Și cum inteligența este singura care creează valoare adăugată și inovație, rezultă clar că această majoritate nu poate produce suficient de multe resurse astfel încît să se poată auto-întreține la standardele la care trăiește astăzi.
În spațiul real inteligența se grupează sub forma unor afaceri care crează plus valoare suficient de multă pentru le conferi o putere de negociere crescută; aceasta se traduce într-o foarte bună reprezentare a intereselor proprii chiar și în raport cu reprezentanții conducerii politice.
Paradoxul este aparent deoarece puține decizii ale politicului sînt cu adevărat în favoarea majorității; aceasta este normalitatea, starea de echilibru a societății.
Altfel spus, o masă mare de proști nu poate conduce o minoritate de deștepți atît timp cît este dependentă de valoarea adăugată produsă de această minoritate, iar politicul nu poate decît să favorizeze interesele acestei minorități.
Acesta este firescul în orice societate; beneficiile majorității de pe urma deciziilor politice sînt direct proporționale cu media IQ-ului acestei majorități. Cu cît media de inteligență a majorității este mai ridicată în comunitatea respectivă, cu atît beneficiile ei de pe urma deciziei politice sînt mai mari.
::continuarea in articolul următor::
Paradoxul este următorul: ca formă de conducere a comunităților avem decizia majorității (dictatura majorității), iar pe de altă parte IQ-ul mediu al acestei majorități este de regulă sub media întregii populații.
Și cum inteligența este singura care creează valoare adăugată și inovație, rezultă clar că această majoritate nu poate produce suficient de multe resurse astfel încît să se poată auto-întreține la standardele la care trăiește astăzi.
În spațiul real inteligența se grupează sub forma unor afaceri care crează plus valoare suficient de multă pentru le conferi o putere de negociere crescută; aceasta se traduce într-o foarte bună reprezentare a intereselor proprii chiar și în raport cu reprezentanții conducerii politice.
Paradoxul este aparent deoarece puține decizii ale politicului sînt cu adevărat în favoarea majorității; aceasta este normalitatea, starea de echilibru a societății.
Altfel spus, o masă mare de proști nu poate conduce o minoritate de deștepți atît timp cît este dependentă de valoarea adăugată produsă de această minoritate, iar politicul nu poate decît să favorizeze interesele acestei minorități.
Acesta este firescul în orice societate; beneficiile majorității de pe urma deciziilor politice sînt direct proporționale cu media IQ-ului acestei majorități. Cu cît media de inteligență a majorității este mai ridicată în comunitatea respectivă, cu atît beneficiile ei de pe urma deciziei politice sînt mai mari.
::continuarea in articolul următor::