Pagini

sâmbătă, 29 mai 2010

Banii, Timpul și Statul

Spuneam în alte articole că:

... expansiunea creditarii se poate interpreta ca limitarea accesului direct al majoritatii la drepturile reale de proprietate prin cresterea preturilor bazata pe infuzia de bani care nu au existat inainte in vistieria bancherului. Circuitul drepturilor de proprietate in economie are un intemediar – bancherul.
(aici)

... statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol (al emiterii de monedă) și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. Din acest sistem cîștigau ambele părți, iar supușii (statului) în calitate de clienți (ai băncilor) aveau să piardă. Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței. (aici)

Avînd în vedere faptul că acest parteneriat funcționează de ceva vreme și în perioada de dinaintea crizei am asistat la umflarea bulelor imobiliare, cantitatea de bani emisă pe baza multiplicatorului creditului este maximă (dpdv al suportabilității pieței). În mod normal, cu cît lichiditățile existente în piață cresc iar cantitatea de bunuri rămîne aceeași sau scade, ar trebui să avem o inflație consistentă. În realitate restanțele debitorilor cresc, producția la nivel global este în scădere, surplusul de forță de muncă care apare se traduce prin șomaj; practic infuziile mari de 'bani virtuali' s-au condensat, s-au polarizat și 'așteaptă' scăderea prețurilor (sau dezinflația). Dacă mai adunăm și stimulentele publice acordate băncilor pentru a le salva provizoriu bilanțurile, sau cîștigurile realizate prin vînzarea de derivate sofisticate fără nici un suport real, obținem o imagine de ansamblu a cantităților de bani care există.

Simplificînd ideile de mai sus rezultă clar că vom avea, pe de o parte, o masă mare de oameni a căror muncă trebuie administrată cît mai bine pentru ca aceștia să-și poată plăti datoriile, iar pe de altă parte administratorii. De inflație sau hiperinflație nu cred că vom putea vorbi curînd. De ce? Pentru că orice cantitate de bani utilizată pentru a achiziționa un bun sau o companie va ajunge destul de rapid la bănci, pentru a achita din datoriile existente. Parteneriatul 'public-privat' de care vorbeam a dat roade: banii creați din nimic se întorc înapoi, dar trag după ei importante drepturi de proprietate.

Am afirmat că această criză este de fapt o criză a statului deoarece forma în care se prezintă statul azi nu mai susține interesele comunității, deci și-a pierdut substanța existenței sale. Și ce consider că este cel mai grav este creșterea inutilă a datoriilor publice la nivele astronomice, creștere care va aduce cu siguranță și schimbări în domeniul geo-politic.

Ducînd mai departe acest raționament, se poate alcătui un scenariu posibil pe termen mediu. Strîmtorarea financiară a statelor și austeritatea goală (fără scăderea fiscalității) pe care vor să o impună vor lungi considerabil termenele de rambursare a datoriilor și vor mai scădea prețurile activelor. În acest context puterea de negociere a marilor deținători de lichidități în raport cu statele va crește.

Încercați să înlocuiți în ideile de mai sus termenul de stat cu conducătorii statului, cel de bancă cu bancheri privați, banca națională cu angajați ai comunității, ... . Tot ce înseamnă instituții sau afaceri încercați să le personificați, să vedeți oamenii care se ascund în spatele unor termeni care aparțin puterii simbolice. Acum faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vedeți cui îi aparține responsabilitatea și cine trebuie să-și asume consecințele (un test interesant aici).

Părerea mea este că fiecare persoană trebuie să-și asume răspunderea propriilor acte sau fapte și să suporte consecințele acestora, chiar dacă sunt neplăcute; pînă la urmă nu toți reușim să facem afaceri profitabile, dar se pot învăța foarte multe lucruri bune din greșeli. Cu cît vom încerca să scăpăm de aceste răspunderi, cu atît ne vom afunda în gîndirea socialistă, care pe termen mediu înseamnă faliment. Criza a dovedit că statul așa cum funcționează astăzi este nociv pentru comunitate; dar schimbarea acestuia se va face treptat și se va plia pe voința majorității. Schimbarea trebuie să fie așadar la nivel de mentalitate, la nivel individual.

Nu așteptați ca cineva (statul) să aibă grijă de voi, să vă asigure nu știu ce servicii imaginare; după cum am demonstrat, statul nu a fost pînă acum decît în postura de hoț, iar încercările lui de a se victimiza mediatic prin arătarea cu degetul a băncilor (care nu vor dom'ne să reia creditarea!) și a altora vădește clar mocirla socialistă din capetele reprezentanților statului.

Statul nu poate controla și nu poate dirija întreaga comunitate dacă opinia publică îi este contrară. Deficiența principală o văd în mentalitatea multora care se complac mai mult sau mai puțin voit în jocul socialist. Parteneriatul nociv 'public-privat' de care am vorbit, și în general caracterul ne-reprezentativ al deciziilor statului a fost posibil tocmai datorită atitudinii majorității, a modului de gîndire al acesteia.

PS: prezumția de nevinovăție a statului a fost invalidată prin destinația pe care au luat-o fondurile publice acordate băncilor prea mari pentru a fi lasate să cadă și prin faptul că nu a stabilit o limită de creștere a acestor 'afaceri' artificiale (induse de stat în economie), și al căror hazard riscă să afecteze încrederea în monopolul emiterii de monedă, deținut tot de stat.

vineri, 28 mai 2010

28 mai -Ziua libertății fiscale !

Cheltuielile publice ale guvernului se ridică la 40, 4% din PIB,
40,4% din an, ALTCINEVA cheltuie produsul muncii noastre.

Mai rămânem doar cu 59,6%

Adică,

Muncim 147 de zile pentru stat

Din 100 de lei pe care îi producem, GUVERNUL cheltuie 40,4... rezultatele le vedeti si voi

Ne mai rămân doar 59,6 lei

28 mai este Ziua libertății fiscale!

Ziua în care nu mai muncim pentru stat și începem să muncim pentru noi.

PS: initiativa apartine Centrului Independent de Studii in Economie si Drept (CISED) si lui Bogdan Glavan

joi, 20 mai 2010

Frica

Frica - sentiment uman creat prin percepție - schimbă comportamentul, iar o dată indusă maselor acestea se vor concentra asupra posibilităților de reducere a urmărilor unor evenimente probabile, fără însă să-și mai pună problema veridicității acestei percepții. De fapt, frica are o putere destul de consistentă de contagiune și îmbracă (cosmetizează) informația.

De exemplu informația simplă este: 'suntem în plină criză economică'. Formele emoționale care pot îmbrăca aceasta informație sînt:
- curaj, optimism - 'ocazie bună să scăpăm de concurență pentru că suntem cei mai buni' sau 'se deschide țeava cu oportunități' sau 'acum se va vedea eficiența oricărei abordări economice'
- frică, incertitudine - 'poți să pierzi, totul merge foarte prost', 'cunosc o grămadă de oameni care au probleme la firmă, mulți au închis deja'

Schimbările comportamentale induse sînt variate și depind în principal de domeniul de care aparține informația astfel cosmetizată. Masele sînt acaparate de acest semntiment doar în problemele care pot să privească întreaga comunitate sau mare parte din ea: securitate, economie, sănătate, și mai puțin de informații al căror efect nu se manifestă pe termen scurt (aici intră ecologia).

În realitate, o dată cu furnizarea unei informații se realizează o influențare a contextelor, iar persuasiunea asigură implementarea 'noii provocări'. Dacă momentul ales pentru a da drumul la informație pe piață coincide cu un eveniment local negativ, informația preia astfel din credibilitatea acelui eveniment și autoritățile își pot aroga mai multă legitimitate în luarea unor măsuri 'ne-populare'.

Terenul pe care prinde frica fiind unul emoțional, nerațional, înlăturarea acestei percepții apare după o perioadă în care mediatizarea excesivă a exemplelor afectate de frică încetează (intervine uitarea), sau interesele existente în răspîndirea fricii sînt satisfăcute. Orice influențare de acest tip devine în ochii majorității o fatalitate, un fenomen aleatoriu ale cărui cauze nu le mai caută nimeni; secretul înțelegerii acestei dezinformări constă tocmai în disocierea acestei fatalități.

Repetarea în media nu face altceva decît să aducă în trecutul imediat anumite imagini sau informații, știut fiind faptul că oamenii sînt influențați în deciziile lor de evenimentele petrecute în acest interval de timp, emoția legată de orice altă experiență mai îndepărtată în timp fiind mult diluată.

Pe acest tipar a început lupta cu fantoma terorismului, care după atingerea obiectivelor a fost trecută în conservare. Cu siguranță că atunci cînd vor mai fi interese reale legate de geopolitică această fantomă va fi reînviată.

Criza economică este un alt exemplu. Așa cum am demonstrat în alte articole, frica indusă de fantoma crizei economice are rolul de a masca de fapt criza funcționării statului. Ca sugestie, calculul economic ne ajută în structurarea comportamentului propriu (consum, economisire, plasamente, ...), iar pulsul 'fricii' maselor luat din media poate ajuta în decizii de investiții și vînzări.

Frica de conflicte sociale, de posibile intrări în incapacitate de plată a unor state, de virtuala dispariție a banilor, de căderea iremediabilă a unor monede, sunt numai cîteva exemple cu care opinia publică este 'îndepărtată' de realitate și devine sursă de profit în încercările de a 'preveni' dezastrul mediatizat.

În concluzie, buna mînuire a stărilor umane - frică, optimism - a devenit o sursă de profit sau o metodă viabilă momentan dpdv politic.

joi, 13 mai 2010

Politica fiscală a 'statului'

Ultimele măsuri economice luate de guvern, numite pompos anti-criză, nu sînt altceva decît noi lovituri date economiei românești. Statul a prins sectorul economic privat ca într-un clește, perspectiva fiind aceea a continuării scăderii.

Într-o logică economică, în plină criză, grija cea mai mare a statului trebuie să fie aceea de a proteja prin scăderea fiscalității sectorul privat – ca fiind singurul care crează plus-valoare. Concomitent cu reducerea veniturilor la buget sunt indicate măsuri de reducere a cheltuielilor de achiziții de bunuri și a celor de personal (în special cel din administrația publică centrală și locală). Altfel spus, am grijă de firme să nu moară, iar angajații mei (ca stat) și cheltuileile le reduc treptat astfel încît reducerea de personal să nu aibă un impact semnificativ asupra cererii.

În practic
ă lucrurile au stat exact invers. Prin creșterea fiscalității (accize, eliminarea unor facilități fiscale, …) mediul privat a fost obligat să suporte toate ajustările, reduceri care trecînd sub un anumit nivel critic amenință acum 'solvabilitatea statului'. Rezultatele politicii fiscale nocive practicată în ultimii ani se simt din plin prin deficitul bugetar. Așteptările statului reflectate de calculele estimate pentru deficitul bugetar în condițiile în care sume importante s-au cheltuit neeficient (ajutoare pentru R Moldova si avioane F 16) dovedesc încă o dată prăpastia dintre percepția politicului și economia reală.

M
ăsurile extrem de tîrzii privind reducerea fondurilor de salarii ale bugetarilor reprezintă al doilea braț al cleștelui de care vorbeam, tocmai prin momentul ales pentru aplicarea acestei măsuri. După ce zeci de mii de IMM-uri s-au închis, șomajul suportat de privat a atins noi recorduri, iar încasările la buget au scăzut drastic, reducerea semnificativă a fondurilor de salarii fără nici o măsură suplimentară de reducere a fiscalității nu va face altceva decît să grăbească procesele deja existente prin scăderea cererii: insolvențe și falimente, șomaj, creșterea restanțelor la bănci, cu toate consecințele care decurg de aici.

Ce ne așteaptă?

Bilanțul bugetar la momentul prezent este clar dezechilibrat, iar deficitul urmează să crească cel puțin pînă la nivelul anului trecut pe fondul scăderii economice mult mai accentuate. Opinia mea este că pînă la finalul acestui an vom avea un acord pentru un nou împrumut cu FMI sau vom ieși masiv pe piețele externe prin eurobonduri. În primul caz creșterea cotei unice sau a TVA-ului este inevitabilă, opțiune posibilă și în cel de-al doilea caz dacă reducerile de cheltuieli cu salariile operate acum se vor dovedi prea mici în comparație cu puterea din ce în ce mai mică a economiei private.

vineri, 7 mai 2010

Dărîmarea de mituri - ep IV

Reluarea creșterii economice prin stimularea consumului și reluarea creditării, temă dezbătută intens, ascunde de fapt lispa oricărui principiu de etică și moralitate care caracterizează statul. PR-uri de tipul 'au început angajările, prețurile la imobiliare sunt la minime istorice și urmează o nouă creștere, greul crizei a trecut dar pînă la revenire mai avem, ...' au scopul de a liniști și de a furniza optimism.

Reluarea creșterii economice nu are la bază stimularea consumului într-un context în care rata șomajului atinge record după record. Tot în acest context cosmetizat mediatic fiscalitatea crește, datoria publică la fel, iar eficiența funcționării statului tinde spre dispariție. Evidența demonstrează limpede că reluarea creșterii economice prin stimularea consumului e imposibilă într-un mediu economic în scădere și în care statul acționează ca o frînă permanentă prin politica fiscală, indiferent de cantitatea de stimulente aruncate pe piață.

Nici activitatea băncilor nu poate reporni economia, ele fiind în imposibilitatea de a funcționa în condițiile în care nu mai au o baza reală pentru acordarea de credite; comportamentul băncilor îl consider a fi unul perfect normal, adaptat perioadei de criză.

Deci realuarea creșterii economice prin stimularea consumului și reluarea creditării este o aberație dpdv economic, iar dpdv social maschează ineficiența statului prin translatarea sensului real al logicii economice de la nocivitatea intervenționismului etatist către domeniul privat.

marți, 4 mai 2010

remember

Primul articol pe care l-am publicat a fost pe bloombiz, și se referea la imobiliare: proprietar, chirire, nivel al prețurilor. În noiembrie 2007 cînd a fost publicat, acest articol a adunat numai comentarii acide care mă făceau naiv complet si mă scoteau în afara 'realității'. Am decis să-l pun pe blog ca o confirmare a logicii economice care ne poate salva de multe afaceri proaste pe care puteam/putem să le facem.

"Multi tineri incearca sa se descurce cat mai bine, cu serviciu sau pe cont propriu, si sa aiba o casa a lor, pe care sa o renoveze si sa o mobilize dupa gusturile proprii. Multi gandesc ca e mult mai avantajos sa plateasca o rata la banca si, la finalul creditului, locuinta sa ramana a lor, decat sa plateasca chirie. De fapt, aceste porniri sunt de o natura mai mult instinctuala decat rationala.

Nu trebuie pierduta din vedere conjunctura economica, dominata de puseuri inflationiste, care determina BNR-ul sa scumpeasca creditele ipotecare, deci sa diminueze intr-o oarecare masura cererea de locuinte. In al doilea rand, trebuie avut in vedere pretul unei locuinte din Bucuresti, care se apropie sau egaleaza pretul unei locuinte asemanatoare din celelalte capitale ale UE, fapt ce ma determina sa cred ca preturile nu vor mai creste cu mult in termeni reali si se apropie de o plafonare.

Intervine, apoi, calitatea zidurilor pe care vrem sa le cumparam, adica durata normala de utilizare, care, in cazul apartamentelor vechi, nu depaseste 50 de ani.

Asadar, multi isi doresc sa devina proprietari; aceasta inseamna ca vor sa detina toate drepturile conexe dreptului de proprietate, si anume dreptul de dispozitie si de uzufruct. Dreptul de dispozitie poate fi folosit in cazul in care dispunem vanzarea (instarinarea) sau inchirierea proprietatii (care inseamna practic ca vindem uzufructul acealei proprietati). Dar in cazul in care achizitia se face pe credit ipotecar, pe o rata semnificativa, practic noi nu detinem dreptul de dispozitie in sesul instrainarii proprietatii, ceea ce inseamna ca “stam cu chirie la banca”, dispunand, practic, doar de uzufructul proprietatii.

In acest moment intervine un lucru esential, si anume: costul uzufructului pe care il cumparam atunci cand inchiriem o locuinta este mai mic decat pretul platit pe acelasi uzufruct, dar la banca. In consecinta, niciodata nu vom gasi pe cineva care sa ne plateasca un pret mai mare pe acealsi drept de uzufruct decat il platim noi la banca; varianta cu subinchirierea nu este valabila. Iar varianta cu refinatarea creditului este destul de scumpa si deloc avantajoasa pentru clientul bancii.

Este tipic sa gandesti:” Bine, dar la finalul perioadei de creditare, locuinta ramane a noastra!” insa valoarea acelei locuinte la finalul perioadei (de obicei 20-30 de ani) va fi cu mult mai mica decat pretul platit bancii pentru ca durata normala de utilizare se apropie de sfarsit, blocul respectiv este mai subrezit, investitiile in consolidari si reparatii vor fi destul de consistente. In plus, in 20 – 30 de ani se pot produce multe riscuri care sa duca la o scadere a valorii acelei locuinte.

Concluzionand, la ora actuala, inchirierea unui apartament este mai rentabila decat achizitia unuia pe credit ipotecar. Iar nevoia de lichiditati a unui tanar este mai mare in aceasta perioada, dorind sa calatoreasca mai mult, sa aiba parte de mai multe distractii. Asadar,diferenta dintre rata la banca si chiria platita unui proprietar poate fi folosita in alte scopuri. Timpul va demonstra acest lucru si va veti convinge pe pielea voastra.

"