Este demonstrat faptul că frauda a fost naționalizată prin apariția băncilor centrale; se poate spune că statul contribuie într-o mare măsură la fraudarea cetățenilor săi. E evident acest lucru.
Pentru a fi constructiv, voi încerca să vin cu o alternativă. Teoretică; pentru că reforma practică ține de domeniul socialului unde schimbările se produc destul de lent, iar o schimbare reală se va produce numai atunci cînd statul și-a epuizat toate încercările de a-și conserva puterea și noile mentalități vor forța acestă reformă.
Plec de la premisa ca renunțarea la etalonul aur a fost o decizie bună, iar sistemul de rezerve fracționare este benefic (poate fi și nociv, într-adevar, dar bine utilizat poate aduce beneficii serioase). Afirmația că frauda a fost naționalizată se bazează tocmai pe modul de utilizare a acestui monopol de către stat, prin eliminarea oricărui etalon care ar fi putut să stopeze expansiunea monetară etatistă.
După cum bine se știe, cererea și oferta sînt baza oricărei piețe și au în spate oamenii cu nevoile lor, nevoi care trebuie satifăcute. Tot oamenii, prin muncă, crează valoare adăugată si prosperitate. În timp însă dimensiunile cererii și ofertei se schimbă, la fel și oamenii și modalitățile de a crea valoare adăugată. Între numărul oamenilor dintr-o comunitate, nevoile lor și posibilitățile lor de a crea valoare adăugată (inteligență) există o legătura directă, naturală, legătură care trebuie acoperită de funcțiile monedei. Trecerea timpului face necesară actualizarea nevoilor, ajustează numărul oamenilor și diminuează parțial valoarea adăugată creată. Dintre toți acești factori dinamici, singurul care poate schimba cursul este omul, prin acțiunea lui.
Folosirea extensivă a funcțiilor monedei prin crearea unor cantități uriașe de monedă nouă cu ajutorul setării defectuase a multiplicatorului creditului a dus la exacerbarea consumului cu mult peste posibilitățile reale ale oamenilor de a crea plus valoare. Ca virtualitate, acestă expansiune monetară ar fi putut să stimuleze și inovația, dar timpul prea scurt în care avut loc a făcut imposibilă creșterea porporțională a inovației.
Mai mult ca sigur că acest tip de - să le numim impersonal - erori au obiective pe termen scurt și se pot repeta oricînd, atît timp cît cantintatea de monedă existentă poate fi multiplicată exponențial. Părerea mea este că totul se reduce la setarea corectă a multiplicatorului creditului. Legarea multiplicatorului creditului de dinamica populației poate fi cheia rezolvării problemei. Nu pot să expandez masa monetară decît cu acel procent cu care crește numarul populației - văzută ca potențial de creare de valoare adăugată; în rest, orice bancă trebuie să acorde credite doar din depozitele atrase.
Concomitent, liberalizarea accesului pe piața bancară și includerea băncilor în legea falimentului persoanelor juridice (fără nici o excepție de la regulă) ar duce practic la externalizarea actualului 'parteneriat' public-privat al administrării monedei.
Într-o comunitate cu un număr de oameni destul de ridicat, dar care duce lipsă de inteligență, inovație, reglarea cantității de monedă cu valoarea acesteia o va face piața. La fel și în cazul țărilor cu un grad de tehnologie ridicat - vor avea o monedă puternică. Masa monetară crește datorită creditului acordat pe baza valorii adăugate estimate a fi creată în viitor; multiplicatorul creditului fiind destul de jos eficiența cu care băncile vor acorda credite va fi destul de ridicată.
Imposibilitatea practică a acestei idei stă tocmai în faptul că aplicarea ei presupune renunțarea benevolă a statului la puterea pe care o deține prin administrarea acestui monopol al monedei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu