joi, 29 aprilie 2010

Dărîmarea de mituri - ep III

Constat că opinia publică în privința trendului economic se împarte în două tabere: pe de o parte cei care acordă o încredere sporită veștilor de tipul 'greul crizei a trecut, dar mai avem pînă la ieșirea din recesiune', sau 'vom avea anul acesta creștere economică pozitivă, chiar dacă va fi sub 1%', fără să îi intereseze prea mult fundamentele; această categorie o putem numi sensibilă emoțional la semnalele care apar pe media. Pe de altă parte există categoria numită pesimiști incurabili, cei care așteaptă 'cu sufletul la gură' armaghedonul care va reforma din temelii lumea, dominați de o aversiune exagerată față de risc.

V. Volkoff precizează că "... astfel a luat ființă cercul vicios democratic: cu cît contează mai mult opinia publică, cu atît ea cere mai multe informații; cu cît primește mai multe informații, cu atît contează mai mult. Or, aceste informații sunt obligatoriu viciate de doza de dezinformare amestecată în ele."

Cei sensibili emoțional au fost și sunt baza oricărui sistem etatist care a fost și va fi implementat, începînd de la monopolul asupra emiterii de monedă și pînă la iluzia prosperității. Ei constituie partea din orice societate care poate fi drogată cu injecții de optimism și care constituie pentru orice vînzător categoria de piață targetată.

Dpdv economic realitatea este însă alta: după ce gradul de îndatorare al maselor a crescut destul de substanțial și nesustenabil, creșterea economică a fost susținută prin îndatorarea statelor, care se apropie de plafonul maxim. După terminarea stimulentelor acordate, cu siguranță că bursele vor trece iar pe roșu. Creștere economică reală - ceea ce înseamnă o creștere a plus valorii din economie - vom avea numai după ce cantitatea de muncă (șomajul) va înceta să scadă; pînă atunci ... numai succesuri.

Pentru pesimiștii incurabili care văd ca o eliberare armaghedoul reformării lumii - în fond ei fiind niște idealiști convinși - piața a găsit cîteva bunuri în care aceștia să se refugieze, și astfel profitul nu a întîrziat să apară. Dispariția banilor, a rezervelor fracționare, a băncilor, a statelor, colapsul general reprezintă o eliberare iluzorie (pentru ei) și profitabilă pentru alții.

În mod evident, nevoia de diviziune a plus valorii în vederea schimbului a existat și va exista în continuare, banii fiind cei care satisfac această nevoie. După cum bine știm, valoarea banilor nu mai este legată ca în trecut de active limitate cantitativ (metale prețioase), ci depinde de percepții, aparent nelimitate. Unele imperii au căzut în trecut tocmai pentru că rezervele de metale prețioase se terminaseră, motiv pentru care nu mai puteau să-și plătească soldații, deci căderea economică a dus și la o cădere a puterii politice. Dar acum contextul este altul, dominat de o lume globalizată în care puterea militară este polarizată, iar cea economică este foarte sensibilă la acțiunile de lobby. În cel mai pesimist scenariu, vom asista la o reformă radicală a sectorului financiar și în nici un caz nu vom asista la dispariția banilor.

Extremele - relurea creșterii economice pe termen scurt sau armaghedonul - nu vor fi atinse și nici nu vor deveni fenomene generalizate, deci încă un mit dărîmat.

luni, 26 aprilie 2010

Goldman. Despre conducători și supuși

Ce învățăm din recentul caz al fraudei pentru care este cercetată banca Goldman Sachs, în care se pare că sunt implicați și reprezentanți ai autorităților? Care trebuie să fie percepția corectă asupra situației, și cum ar putea acest caz să influențeze desfășurarea crizei? La aceste întrebări o să încerc să răspund.

De la bun început, în ecuație intră o bancă privată de investiții și reprezentanți ai statului; acești reprezentanți se impart în două tabere: cei care acum anchetează trecutul și cei care au fost complici faptelor. Atitudinea îngrijorătoare nu trebuie manifestată la adresa băncii deoarece, ca orice afacere privată, a făcut tot ce i-a stat în putință să-și îndeplinească scopul existenței, și anume profitul. Consider îngrijorătoare poziția statului, care prin intermediul unor reprezentați de-ai săi a fost partași la fraudele comise. Complicitatea nu face decît să vădească încă o dată poziționarea statului împotriva firii sale, a motivațiilor existenței sale și nevoia de reformare a acestuia.

Sunt sigur că există o mulțime de asemenea cazuri, în care conducătorii unei comunități nu fac altceva decît să folosească puterea simbolică cu care au fost investiți în scopuri personale. Criza nu face decît să sublinieze cîteva vîrfuri de iceberg-uri.

Pe scurt, statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol (al emiterii de monedă) și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. Din acest sistem cîștigau ambele părți, iar supușii (statului) în calitate de clienți (ai băncilor) aveau să piardă. Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței.

Sistemul în sine al rezervei fracționare este un sistem bun, idealist, dar aproape imposibil de aplicat pe termen lung într-un mediu în care corupția este condamnată; și este un sistem excelent într-un mediu socio-economic în care etica și moralitatea sunt doar noțiuni abstracte.

În multe coduri juridice nevinovăția se prezumă; în teorie, orice judecată începe cu această prezumție. În practică comportamentul reprezentanților statului în raport cu supușii nu ține cont de această normă, fapt ce dovedește că acești conducători nu au încredere în sistemul de justiție propus și aplicat supușilor. Acest aspect a fost evident (în Romania) în discuțiile destul de recente pe marginea legilor care propuneau plata tva-ului la încasarea facturilor și stabileau procedura falimentului persoanelor fizice; după cum bine știți, aceste legi sunt acum istorie.

În altă ordine de idei, criza economică nu este decît o criză a continuității funcționării statului în forma actuală. Cu cît intervenționismul de orice natura este mai prezent, cu atît piața încearcă să corecteze aceste aberații.

Nevoia de reformă a sectorului bancar clamată de dl Obama nu este altceva decît nevoia de a schimba cîteva denumiri astfel încît totul să pară altceva, ceva nou, care să cristalizeze iarăși pentru o perioadă de timp încrederea supușilor. În realitate, așa cum am văzut, acest parteneriat public-privat este aproape imposibil de reziliat în condițiile actuale. De ce? În primul rînd puterea simbolică de care beneficiază reprezentanții statului ar trebui să se erodeze puternic astfel încît schimbarea de atitudine din partea supușilor să fie evidentă, fapt ce presupune și o conștientizare în masă a gradului de inutilitate a acestui sistem de conducere. În al doilea rînd, schimbarea de atitudine vine din părăsirea argumentelor sugerate oficial a fi luate în calcul în procesul de gîndire; dacă în premisele tale intră numai argumente politic corecte, vei ajunge cu siguranță la concluzii și comportamente care îți vor aduce prejudicii.

Numai o adîncire puternică a crizei economice ar putea să determine supușii să gîndească în afara sistemului de gîndire oficial. Dar în același timp ar putea să determine supușii să accepte o mai mare supunere față de stăpînire, o mai mare îngrădire a libertății.

Deci avem conducători cu comportament duplicitar, nereprezentativi, dar care gestionează tot sectorul economic, și o mulțime de 'consumatori'. La nivel individual nu putem decît să încercăm să ne schimbăm sistemul de referință, de gîndire și de raportare față de puterea simbolică a conducătorilor și să sperăm că la un moment dat vor apărea curente de opinie destul de puternice care să poată schimba ceva în felul în care funcționează statul.

duminică, 18 aprilie 2010

Bani, fraudă, criză și ... scenarii

Omul pentru a-și satisface nevoile pe care le are trebuie să muncească, să creeze valoare adăugată, pe care apoi să o schimbe cu echivalentul ei pentru a căpăta bunurile de care are nevoie. E un fapt natural specific omului, la fel ca și nevoia de socializare.

Dar dezvoltarea economică a fost împinsă puternic de folosirea de către bănci a rezervelor fracționare, practică care a făcut din băncile comerciale emitenți de monedă scripturală nouă. Pe scurt, acest sistem permite - pe baza unor procedee strict reglementate - crearea unor sume scripturale de bani noi care sunt utilizate în activitatea de creditare. Durata creditului este aceeași cu timpul pe care debitorul îl are la dispoziție pentru a crea valoare adăugată pentru a achita astfel banii împrumutați. Sistemul clasic în care plus valoarea existentă era transformată în bani (ca intermediari ai schimbului) s-a inversat, adică debitorii beneficiază acum de bunurile dorite și se angajează să creeze valoarea adăugată aferentă. Excesele reprezentate de scăderea prea abruptă a rmo în comparație cu capacitatea de a crea plus valoare a acelei economii, într-o comunitate care folosește o anumită monedă, sunt corectate prin inflație. Inflația poate fi întîrziată dacă apar bule speculative pe unele bunuri, dar tot la inflație se ajunge.

Deficiențele acestui sistem de rezervă fracționară sunt destul de mediatizate; însă elementul care a 'încurcat lucrurile' și a generat criza este globalizarea, care a permis băncilor centrale din țările care dețin o putere politică sporită să-și expandeze masa monetară fără nici un risc pe termen mediu. Dacă mai adăugăm și vînzarea de derivate pe împrumuturile acordate pentru bunurile al căror preț era deja mult prea umflat obținem premisele începutului crizei. Între timp nivelurile artificiale ale prețurilor speculate își revin, iar deținătorii de plasamente în astfel de derivate înregistrează pierderi. Aceste pierderi sunt de fapt sumele create din nimic pe baza rezervei fracționare pentru care cei care s-au angajat să creeze valoare adăugată renunță la angajamentul lor din varii motive.

Dpdv al eticii și moralității, riscurile trebuiesc asumate de cei care au derulat aceste afaceri (bănci, intermediari, fonduri, ... ). Trăgînd linie, rezultă că o parte a pierdut, iar cealaltă a cîștigat - adică a beneficiat de bunurile dorite fără să-și mai asume asigurarea suportului de plus valoare aferentă sumelor cheltuite. Mergînd pe această logică imorală și ne-etică putem spune că această hibă a rezervelor fracționare este o breșă de sistem, breșă care permite frauda.

Și cum bine ne-am obișnuit ca reprezentanții statului să-și asume rolul de principali beneficiari ai marilor fraude, după ce această metodă de fraudare a fost brevetată pe piața americană, s-a trecut la asumarea ei de către state. Cum? Prin împrumuturi colosale realizate prin vînzarea de titluri de stat, prin creșterea fără precedent a datoriilor așa zis publice. Statul nu a fost capabil și nici nu va fi să producă valoare adăugată.

Scenariul meu are două variante. După ce statele vor ajunge la limita maximă posibilă de îndatorare, stimultente care să mai țină economia la terapie intensivă nu vor mai putea fi acordate. În acest moment fie totul se socializează prin inflație generalizată fără să afecteze prea mult clasamentul marilor puteri actuale, fie se va implementa o nouă abordare a paradigmei monetare.

În cazul inflației frauda etatistă ar putea fi ascunsă sub preș, permițînd continuarea existenței parazitare a configurației actuale a statului. Probabilitatea cea mai mare de producere o acord acestei variante (un armaghedon care ar duce la deființarea banilor actuali e la fel de probabil cum este și sfîrșitul lumii din 2012 :-) ).

Ca alternativă ipotetică, fiecărei persoane fizice, juridice sau stat i se poate atribui un cod prin care să fie definit un vector al datoriei; în funcție de acest scor, munca acelei persoane nu poate valora mai mult decît un anumit plafon, iar împrumuturile pe care le va realiza vor costa mult mai mult. Cu timpul aceste ratinguri pot fi îmbunătățite. Ca atare acele persoane vor fi cele mai căutate de angajatori. În felul acesta valoarea adăugată creata și rămasă neplătită poate compensa consumul realizat anterior. Dar tot acest sistem presupune ca plățile și încasările acestor persoane să se realizeze exclusiv electronic.

Scenarii de acest tip se pot concepe în multe variante, însă trebuie avut în vedere și faptul că parazitul numit stat trebuie să fie bine hrănit pentru a putea supraviețui așa cum îl știm astăzi. Și cum deocamdată el este cel care face regulile jocului, varianta aleasă în mod sigur îi va permite să-și continue existența fără prea mari constrîngeri.

Proprietatea este o acumulare de plus valoare și fundamentul generării în viitor de valoare adăugată. Agresiunea asupra proprietății s-a produs sub diverse justificări (de la cucerirea de cetăți pînă la elaborarea și aplicarea de ideologii utopice). De-a lungul timpului problemele de etică și moralitate au fost discutate și invocate pentru a stabili și aplica noi constrîngeri asupra drepturilor de folosință a plus valorii create la nivel individual. Sau altfel spus, 'naționalizarea' unei părți din aceasta pentru 'binili comunității'. Orice schimbare de regim politic a adus cu sine și o schimbare radicală a economicului, schimbare survenită fără a ține cont de vreo normă etică sau morală, ceea ce mă determină să cred că ceea ce va urma se va înscrie pe aceeași traiectorie.

miercuri, 7 aprilie 2010

Dărîmarea de mituri - ep. II

Al doilea mit: prețurile la apartamentele românești a ajuns aproape de limita inferioară. Acum este momentul să cumperi.

Aici trebuie să analizăm comportamentul băncilor - ca principali susținători ai prețurilor actuale. Susținători din două motive:
- nu au nici un interes să execute garanțiile la creditele neperformante la un preț real, pentru că astfel ar scădea prețul de ofertă pe care X-ulescu visează că o să-l încaseze vreodată pe apartamentul pe care-l are scos la vînzare, și astfel și-ar faulta singure bilanțurile (am explicat aici cum)
- bruma de clienți prin 'prima casă' trebuie fructificată la maximum indiferent dacă aceștia ajung în incapacitate de plată sau nu; profitul este sigur

Cert este că portofoliile de ipoteci deținute de bănci cresc de la o zi la alta, ca rezultat direct al 'măsurilor anticiclice' luate pînă acum. Deznodămîntul este inevitabil: la un moment dat aceste ipoteci trebuie scoase la vînzare. Scenariul meu în acest caz este că, pentru a nu tulbura prea mult mințile celor care au scoase la vînzare asemenea proprietăți și să-i determnie să scadă prețurile de ofertă, băncile vor prefera să construiască diferite pachete consistente de astfel de ipoteci pe care să le vîndă la prețuri reale (unor fonduri de investiții, de exemplu); zero impact asupra pieței, impact pozitiv asupra bilanțului. Dar foarte posibil ca piața chiriilor să scadă semnificativ, ceea ce nu cred că va fi un impediment pentru evaluatorii bancari - ne-adecvarea utilizării metodei de evaluare prin venituri putînd fi pusă pe seama crizei.

Pentru cei care vor să cumpere, prețurile de ofertă se vor duce destul de lent în jos. Oricît de neinstruit ar fi X-ulescu, după un timp tot mai lasă din prețul cerut. Deci cu cît se întîrzie achiziția unui apartament, cu atît sunt șanse mai mari de a-l cumpăra mai ieftin.

Dacă mai adăugăm și faptul că cererea pentru astfel de proprietăți este decimată fie de criză, fie de oportunitățile reale care apar în economie, obținem încă un mit dărîmat.