Consider că avem de înfruntat o criză economică reală, dublată şi driblată subtil de o latură speculativă, care profită din plin de schimbările care au loc în economie.
Ceea ce face ca volatilitatea pieţelor să fie crescută şi acurateţea oricăror predicţii sa aibe de suferit este reprezentată de exploatarea laturii emoţionale a participanţilor pe piaţă de către cei care vor să speculeze şi să câştige. Sigur, manipularea pieţelor exista şi înainte de criză, însă după declanşarea crizei a devenit un sport la ordinea zilei, care aduce cele mai mari profituri.
În primul rând, declanşarea crizei economice a schimbat comportamentul populaţiei spre economisire şi raţionalizarea consumului. Lipsa de lichidităţi a pus presiune şi pe preţuri, variantele posibile pentru vânzători fiind scăderea preţului sau ieşirea de pe piaţă. Asta dpdv economic.
Psihologic vorbind, este de domeniul evidenţei că injecţiile repetate de optimism, veştile privind reluarea creşterii (bazate doar pe statistică), sau declaraţiile unor oficiali, au avut efecte pe un termen relativ scurt, fiind demontate de realităţile economice.
Frica de necunoscut este un stimulent eficace în a crea noi oportunităţi, iar perspectiva reluării creşterii este o iluzie menită să îi determine pe cei care deţin lichidităţi să înceapă achiziţiile. Este interesant de studiat când (momentul şi conjunctura economică) s-au lansat asemenea fumigene pe piaţă.
Dar cel mai important rezultat al crizei este modificarea percepţiei faţă de valoare, privită prin prisma monedei actuale. Dincolo de orice raţionament economic, nevoile oamenilor au ramas aceleaşi: nevoia de locuinţă, de hrană, de servicii (educaţie, securitate, etc), ... . La fel şi capacităţile de producţie şi calificările personalului. Raportat la suma de bani necesară pentru a fi schimbată pe diverse bunuri, preţurile scad şi vor mai scădea atât timp cât şomajul va mai creşte.
Această revenire oarecum la normal, după ce creditarea excesivă a încetat, are anumite costuri, reprezentate de urmările distorsionărilor induse de prezenţa surplusului de bani proveniţi din credit în structura forţei de muncă, în producţia bunurilor imobile sau a pieţei bunurilor mobile. În teorie aceste costuri ar trebui suportate de către cei pe care schimbările economice i-au prins pe picior greşit.
Practic, aici intervine slăbiciunea şi grija politicului faţă de voturile populaţiei. Urmarea, aşa cum ne-am obişnuit dupa privatizarea profiturilor, este naţionalizarea pierderilor. Cu alte cuvinte, costurile riscului asumate de unii jucători sunt transferate asupra comunităţii; în cazul României, dacă mai adăugăm şi salariile plătite pentru funcţionarea statului ajungem să justificăm pe deplin împrumutul de la FMI. Variante pentru socializarea pierderilor ar fi: inflaţia, creşterea fiscalităţii sau creşterea datoriei publice. Toate aceste variante le găsim puse în aplicare în diverse ţări, în măsuri diferite.
Aşa cum spuneam, influenţarea percepţiilor este esenţială în împingerea preţurilor activelor mai jos sau mai sus decât nivelul real la care s-ar fi situat într-o piaţă liberă. Ceea ce contează în spatele scenei, acolo unde spectacolul mediatic poate crea preţuri bune la achiziţii, sunt drepturile reale de proprietate. Deţinătorii lor vor fi cei care vor face cărţile în viitorul sistem economic.
Ceea ce face ca volatilitatea pieţelor să fie crescută şi acurateţea oricăror predicţii sa aibe de suferit este reprezentată de exploatarea laturii emoţionale a participanţilor pe piaţă de către cei care vor să speculeze şi să câştige. Sigur, manipularea pieţelor exista şi înainte de criză, însă după declanşarea crizei a devenit un sport la ordinea zilei, care aduce cele mai mari profituri.
În primul rând, declanşarea crizei economice a schimbat comportamentul populaţiei spre economisire şi raţionalizarea consumului. Lipsa de lichidităţi a pus presiune şi pe preţuri, variantele posibile pentru vânzători fiind scăderea preţului sau ieşirea de pe piaţă. Asta dpdv economic.
Psihologic vorbind, este de domeniul evidenţei că injecţiile repetate de optimism, veştile privind reluarea creşterii (bazate doar pe statistică), sau declaraţiile unor oficiali, au avut efecte pe un termen relativ scurt, fiind demontate de realităţile economice.
Frica de necunoscut este un stimulent eficace în a crea noi oportunităţi, iar perspectiva reluării creşterii este o iluzie menită să îi determine pe cei care deţin lichidităţi să înceapă achiziţiile. Este interesant de studiat când (momentul şi conjunctura economică) s-au lansat asemenea fumigene pe piaţă.
Dar cel mai important rezultat al crizei este modificarea percepţiei faţă de valoare, privită prin prisma monedei actuale. Dincolo de orice raţionament economic, nevoile oamenilor au ramas aceleaşi: nevoia de locuinţă, de hrană, de servicii (educaţie, securitate, etc), ... . La fel şi capacităţile de producţie şi calificările personalului. Raportat la suma de bani necesară pentru a fi schimbată pe diverse bunuri, preţurile scad şi vor mai scădea atât timp cât şomajul va mai creşte.
Această revenire oarecum la normal, după ce creditarea excesivă a încetat, are anumite costuri, reprezentate de urmările distorsionărilor induse de prezenţa surplusului de bani proveniţi din credit în structura forţei de muncă, în producţia bunurilor imobile sau a pieţei bunurilor mobile. În teorie aceste costuri ar trebui suportate de către cei pe care schimbările economice i-au prins pe picior greşit.
Practic, aici intervine slăbiciunea şi grija politicului faţă de voturile populaţiei. Urmarea, aşa cum ne-am obişnuit dupa privatizarea profiturilor, este naţionalizarea pierderilor. Cu alte cuvinte, costurile riscului asumate de unii jucători sunt transferate asupra comunităţii; în cazul României, dacă mai adăugăm şi salariile plătite pentru funcţionarea statului ajungem să justificăm pe deplin împrumutul de la FMI. Variante pentru socializarea pierderilor ar fi: inflaţia, creşterea fiscalităţii sau creşterea datoriei publice. Toate aceste variante le găsim puse în aplicare în diverse ţări, în măsuri diferite.
Aşa cum spuneam, influenţarea percepţiilor este esenţială în împingerea preţurilor activelor mai jos sau mai sus decât nivelul real la care s-ar fi situat într-o piaţă liberă. Ceea ce contează în spatele scenei, acolo unde spectacolul mediatic poate crea preţuri bune la achiziţii, sunt drepturile reale de proprietate. Deţinătorii lor vor fi cei care vor face cărţile în viitorul sistem economic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu