Pagini

luni, 19 octombrie 2009

Iluzia fair play-ului

La nivel mondial ideologia socialista a castigat destul de multi si importanti adepti. Incepand cu presedintele SUA si cu deja celebrele interventii pentru sustinerea bancilor americane, celebre prin lipsa rezultatelor si prin naivitatea cu care au fost acceptate de multime, socialismul este in floare.

Dintr-o perspectiva neo-liberala, cheltuirea banului public cu scopul redistribuirii avutiei nationale, nu trebuia sa aiba ca destinatie incercarea de a acoperi riscurile prea mari asumate de unele afaceri private, in special banci. Aceasta masura a dus la marirea deficitelor bugetare, la lipsa banilor pentru serviciile asigurate (in special sistemul sanitar) si in perspectiva la lipsa fondurilor pentru somaj.

Sa analizam scenariul in care “too big to fail” nu ar fi existat. In acest caz se inregistrau falimente bancare rasunatoare in America, cutremurul se propaga si in Europa, şirul falimentelor continua cu fondurile care detineau in protofoliu active toxice si tot soiul de derivate financiare. Pe piata monetara dolarul ar fi inregistrat o depreciere semnificativa, iar cotatiile companiilor ar fi scazut. Probabil toate valutele inregistrau deprecieri, bursele ar fi cazut pe rosu o perioada de timp pana la falimentul complet si disparitia entitatilor care si-au asumat riscuri prea mari. Bineinteles ca perceptia aspura valorii s-ar fi schimbat si consumul ar fi avut baze noi. Practic, deprecierea monedelor si schimbarea conditiilor macroeconomice ar fi fost o lectie pentru educarea consumului.

Dupa colapsul unor banci mari, se impunea o reglemenatare mai stricta a raportarilor financiare.

Sunt sigur ca relaxarea de care au dat dovada cei de la FED in privinta raportarilor financiare si a cosmetizarii lor a dus la diminuarea pana la disparitie a increderii intre banci, fapt care a condus la cresterea excesiva a prudentei bancilor, implicit la o ajustare a creditarii. Si de aici a inceput criza reala, simtita la nivel individual prin scaderea accentuata cererii, somaj, scaderea valorii activelor si consecintele acestora. La care daca ar fi sa mai adaugam ajutoarele discretionare de care au beneficiat anumite banci, ajungem la “too big to fail”.

Faptul ca pierderile private sunt nationalizate, ma face sa cred ca legitimitatea reprezentarii electoratului nu mai exista. Din acest punct avem doua variante pentru a continua: factorul politic isi diminueaza implicarea in economie si devine un simplu arbitru sau isi intareste prezenta in economie. In acest ultim caz costurile intăririi prezentei statului in economie sunt reprezentate de falimentul celor care ar reprezenta posibila concurenta; plus o marire certă a fiscalitatii.

Un comentariu:

  1. O observaţie. Este imposibil ca toate valutele să înregistreze deprecieri. N-ar mai avea faţă de ce.

    RăspundețiȘtergere