Proteste românești

Dpdv al structurii demografice și al dependenței principalelor categorii sociale de finantarea statului, se poate concluziona foarte rapid că în prezent populatia nu mai este capabilă de manifestari publice spontane. Mă refer aici la cei care depind de stat atît direct (pensionari, bugetari, asistați social), cît și indirect (datornicii la bănci, foarte ușor de manipulat prin cursul valutar). Prin urmare, într-o țară îndatorată care produce din ce în ce mai puțină valoare adaugată și în care mass-media este dețiuntă exclusiv de interese politice, orice manifestare publică aparent spontană este subiect de manipulare și propagandă.

Dacă nu am asistat la manifestări publice de nemultumire atunci cînd mărirea de taxe de orice fel a impins în jos nivelul de trai, cu atît mai puțin un proiect ca Roșia Montana sau gazele de șist nu va putea produce nimic spontan care să determine o schimbare reală. Altfel spus, cînd statul te 'arde' la buzunar, tu stai liniștit; iar cînd perspectiva se înrăutățește, grija de ceea ce se întîmplă la cîteva sute de km distanță sau grija de cîinii maidanezi contează mai mult pentru tine decît ceea ce vei mînca sau cu ce îți vei statisface nevoile de bază. Aberant, nu?

Părerea mea este că asistăm la un circ. Scopul principal, după eșuarea micilor organizatii lansate de actualul președinte, este acela de a cristaliza nemulțumirea și frustrarea majorității electorilor care au votat usl (proiect deja falimentat). Noutatea constă în faptul că nu mai ies în față aceleași personaje arhicunoscute, ci sînt promovate fețe noi. Prin organizarea acestor 'proteste' prin ong-uri, se încearcă conferirea acestor mișcări a unui aer independent, ca o poziție a 'societății civile' sau a 'opiniei publice'. Sînt împinse în față tot felul de personaje noi, unele dintre ele chiar vor candida la alegerile europarlamentare.

Dpdv financiar, al logicii comerciale, aceste 'proteste' au un sens. În primul rînd pot fi considerate o investiție directă :) in Romania. În al doilea rînd, o parte a politicienilor este foarte încîntată de ceea ce se petrece. Priviți cum este tratat subiectul în mass-media, care așa cum am văzut este total politizată. Observați că anumite părți ale mass-media comentează pozitiv și susțin vădit acest circ. Fiind oarecum la început acest proiect, cei de la bnr nu s-au grăbit cu flotarea controlată a cursului de schimb în scop de 'îndrumare a nehotărîților și convingere a naivilor'. Momentan cred că mai au loc negocieri, taberele acum se așează și nu există încă un scenariu după care se va juca așa cum a fost cazul cu protestele care au avut ca finalitate plecarea guvernului Boc. De aici probabil și bîlbele premierului. În saptămînile următoare însă se va contura direcția acestui circ. Armonizarea intereselor finanțatorilor acestui proiect cu susținătorii politici din umbră și actorii mediatici urmează să aiba loc. În momentul în care cei din bnr vor deprecia leul și vor arăta cu degetul către protestatari, soluția /decizia pe care se va miza va fi deja luată și conturată în spatiul public. Probabil acest circ va mai continua și luna următoare și va fi folosit ca suport explicativ al nivelului exagerat al noului cursul valutar pentru calculul accizelor.

Este imposibil ca anumite interese financiare să fie oprite prin acest circ. Schimbări de personaje pe scena politică vor avea loc în mod cert. Scenariul meu este ca investițiile deja începute vor continua cu siguranță. Mă refer aici la exploatările de aur și gaze de șist. În cel mai rău caz va exista doar o amînare.

O toamnă interesantă

După ce alegerile din Germaina se vor fi terminat, după ce probabil că negocierile privitoare la conflictul sirian se vor fi încheiat, pe plan internațional lucrurile vor fi un pic mai aranajate în sensul că fiecare parte va ști ce va avea de făcut. Germania va da startul unor schimbări în modul de funcționare al UE; planuri cred că exista și vor fi puse aplicare.

Periferia UE va trece prin cîteva schimbări economice de substanță. În Romania prețul la energie începe să crească pentru a se alinia la prețul din uniune. Alte active publice devenite neperformante vor fi fie vîndute, fie lichidate, iar șomajul va continua să crească.

Dpdv bugetar, amînarea reducerii tva la pîine și preocuparea prim-ministrului de a taxa bugetarii care cîștigă peste 1000 eur nu sînt decît indicii ale realității și arată discrepanța între ceea ce anunță statistica și realitatea mult mai dură a bugetului de stat. Această discrepanță se va accentua pe finalul anului în condițiile în care vor apărea efectele creșterilor de preț la energie și deficitul de cerere se va accentua.

Referendumul pentru noua constituție și alegerile prezidențiale vor fi un nou motiv pentru variații controlate ale cursului de schimb. Alimentele probabil vor avea o proporție mult mai mare în noua metodologie de calcul al inflației. Nu cred că banca centrală va raporta vreodată deflație. Cred însă că va schimba iarăși criteriile de raportare.

Startul pentru etapa a doua a trendului deflaționist (scumpirea banilor) poate fi dat de americani prin stoparea QE-urilor. Creșterea dobînzilor nu va face altceva decît să grăbeasca procesul deja început de corectare a deciziilor eronate de politică monetară. Pentru cine dispune de lichidități, aceasta este o veste bună. Pentru cei cu credite, aceasta este o veste proastă.

Creșterea prețului banilor va fi o oportunitate pentru achiziții și fuziuni. Dobînda este un factor cheie în orice calcul economic și cu siguranță că o modificare a lui va duce la schimbarea comportamentului multor jucatori.

După ratificarea la nivel global a metodelor de bail-in bancar, orice variație puternică pe termen scurt poate obliga o bancă să apeleze la asemenea metode. Atenție mare la modul cum va alegeți băncile cu care lucrați. O creștere substanțială a creditelor neperformante fără o modificare a metodologiei de raportare vă poate lăsa fără o parte din banii depozitați la bancă.

Dărîmarea de mituri – ep X

Astăzi ne vom ocupa de mitul independenței băncii centrale.

Cu un consiliu de administrație numit exclusiv pe criterii politice și aprobat de Parlament, cu membri numiți politic în consilii de administrație la diverse companii de stat, cu o poziție foarte respectată cînd vine vorba de schimbări de legi economice, banca centrală pare a fi mult mai implicată în lumea politică decît pare să-i permită independența pe care și-o aroga.

Ca administrator unic al monopolului statului de a emite monedă, banca națională gestionează politica monetară care cel puțin în teorie ar trebui să fie în concordanță cu politica fiscală. Mai mult, aceasta instituție se implica activ în media și pe alte subiecte decît cele legate strict de politica monetară (acorduri cu FMI, gaze de șist, ...).

Să nu uităm că guvernatorul a fost prim-ministru, iar un consilier de-al său a fost propus pentru această funcție.

Un alt amănunt care pare destul de dubios este lipsa de transparență. În calitate de administrator unic al unui monopol este clar că nu ai concurență în domeniu. Administrînd o piață monetară foarte mică în comparație cu alte piețe ale lumii și dispunînd de o rezervă uriașă raportată la dimensiunea pieței administrate, lipsa de transparență a BNR-ului nu face decît să se înscrie în trendul politic românesc de a întreprinde acțiuni de interes național 'la secret'.

Poate că este vorba de greșelile trecutului din perioada de boom al creditării sau de faptul că interesele băncilor comerciale sînt mai importante decît practica juridică internațională, banca națională se opune legii falimentului persoanelor fizice și acelor prevederi legislative care incriminează anumite clauze din contractele de credit. Acest fapt dovedește clar că bnr-ul este independentă nu față de stat, ci față de interesul majorității, de interesul național pînă la urmă.

Cîteva întrebări de bun simț: cui folosește un curs de schimb cu flotare controlată în condițiile în care transparența nu este punctul forte al BNR? De ce nu un curs fix (ca în Bulgaria, care asigură predictibilitatea pe termen lung) sau unul total liber (ca în Polonia, unde cursul își face treaba foarte bine și reglează economia)? Sau ca în orice afacere a statului există și aici anumite interese private care trebuiesc satisfăcute?

Implicarea BNR-ului în luptele electorale prin variații ale cursului de schimb demonstrează perfect lipsa de independență. Cui folosește o bancă centrală lipsită de independență? Oricui, numai nu comunității de care aparține.

România și lumea de azi (II)

În articolul precedent am abordat situația Romaniei văzută dintr-o perspectivă micro, individuală. Acum mă voi referi la cîteva aspecte macro care cred eu că merită luate în considerare.

Principiile

Orice comunitate, țară sau grup social își bazează existența în primul rînd pe factorul economic care susține grupul social, și în al doilea rînd pe factorul cultural comun membrilor comunității (tradiții, limbă, istorie, religie) care dau principalele trăsături și un anumit specific. O altă funcție a factorului cultural o văd a fi aceea de liant al grupului social, sursă generatoare a valorilor culturale, tradiționale. Între economic și cultură există așadar o îmbinare organică – nici una dintre ele nu poate supraviețui singură fără disoluția coeziunii sociale și destrămarea comunității.

Realitatea

Dpdv al structurii demografice Romania nu stă prea bine. Cu un raport cu mult subunitar între populația activă și acea categorie de întreținuți (pensionari și lucrători la stat), cu un sistem public de învățămînt care cultivă deruta prin desele schimbări și nu reușește să producă valoare, dependența de resursele împrumutate de politic pentru a finanța această mare parte a populației incapabilă să trăiască altfel a creat și un grad mare de obediență față de sistem, reducînd cu mult probabilitatea unor schimbări reale, 'neprogramate' sau spontane. Ceea ce îi lipsește Romaniei este exact acel segment de populație activă, calificată și cu inițiativă care are puterea să schimbe. Cauza acestui dezechilibru o văd a fi încurajarea fenomenului migrației cu scopul clar de securitizare a pozițiilor deținute de politic.

Pasivitatea maselor față de interesul propriu a creat o altă categorie socială, aceea a datornicilor la bănci; datorită dependenței auto-induse această categorie socială este prima care reacționează la o flotare controlată a cursului și prima care plusează în favoarea unei viitoare desfășurări de forțe politice care îi este sugerată. Aici sînt incluși și mare parte din mica categorie a populației active care mai produce încă valoare adaugată.

Dpdv economic, în contextul unei incertitudini datorate crizei economice resursele de care dispune comunitatea sînt pe cale de dispariție - de la păduri, resurse minerale concesionate 'la secret', la exportul de fier vechi și alte materii prime. Această evidență se pliază perfect pe factorul social analizat mai sus.

Încadrată în context internațional, situația nu devine deloc mai roză. Chiar dacă Romania este parte a unor alianțe de state, consider că negocierile care au loc aparțin unei vieți reale, pragmatice, bazată pe cerere și ofertă. Poate fi vorba de bani, investiții, o anumita poziție geostrategică sau pur și simplu mici alianțe între state bazate pe un interes comun. Din acesastă perspectivă Romania pare că nu mai are nimic de oferit. Așa cum am demonstrat, resursele brute (raw materials), neprelucrate sînt pe terminate. Forță de muncă calificată nu se prea găsește, hățișul legislativ și birocrația sperie potențialele capitaluri. Care ar fi atuurile Romaniei în prezent, într-o eventuală negociere?!

Consecințele

Părerea mea este că societatea românească se află la începutul unui proces de disoluție, de dispariție ca grup social datorită imposibilității de auto-susținere economică. O implozie care se prefigurează, bazată pe prostie. Fără o auto-susținere economică orice element cultural-tradiționalist rămîne doar în cartea de istorie. Aceeași destinație o vor avea și granițele teritoriului ocupat de acea comunitate. Desfășurarea de energii focusate în a administra situația post-existență a comunității a început deja.

Ma opresc aici cu acest scenariu. Dpdv principial aceasta este in opinia mea imaginea cea mai clara a viitorului apropiat.

Reforma sistemului public de sănătate

Este evident faptul că absolut toate serviciile și beneficiile sociale asigurate de stat cu 'titlu gratuit' au un cost mult mai mare decît cel al pieței, o calitate scăzută și reprezintă doar supape pentru sifonarea banului public. Nimic altceva.

Ultimii ani au dovedit rentabilitatea unor spitale, policlinici sau chiar cabinete medicale individuale private care nu numai că s-au menținut pe piață, dar s-au extins foarte mult, semn că există cerere solvabilă suficientă.
 

Scenariul de reformă radicală la care mă gîndesc implică desființarea tuturor unităților medicale deținute de stat și eliberera licențelor de funcționare pentru privat. Concomitent contribuția pentru asigurările sociale de sănătate va dispărea, și o data cu ea și CNAS-ul și orice altă structură de administrare a banilor publici destinați sănătății. Impozitul pe profitul obținut de toate afacerile private prestatoare de servicii medicale va fi calculat în continuare dar nu se va mai plăti ca pînă acum, ci va fi utilizat de către unitățile generatoare pentru a presta servicii medicale gratuite categoriilor sociale cu venituri foarte mici, venituri demonstrabile pe baza unui card emis de autorități. Mai mult decît atît, impozitul pe salariul cîștigat de personalul medical poate avea aceeași destinație. Observați că în prezent impozitele care ar urma să finanțeze aceste gratuități nu reprezintă sume foarte mari și renunțarea la ele nu va avea un impact bugetar semnificativ. Aceste sume se vor multiplica în momentul în care sursele generatoare se vor înmulți; surplusul poate fi colectat la bugetul de stat.

În acest fel concurența între spitale va asigura calitatea serviciului medical, prevenția la nivelul individului va fi încurajată în mod real, iar medicii vor fi plătiți la adevărata lor valoare. De asemenea, orice barieră legislativă de intrare pe piața medicală trebuie să fie abrogată pentru a perimte mediului concurențial să se dezvolte.

Singurele obiecții la o astfel de schimbare vin doar din partea celor care încasează sume mari fără o contraprestație de pe urma perpetuării ineficienței în sistemul actual: toți ordonatorii de credite, de la minister și pînă la directorii de spitale și companii farma benficiare de contracte cu statul.

Atacul 'speculativ' din 2008

Dezbaterea Isar, Cîțu vs BNR care încearcă să demonstreze dacă în 2008 a fost sau nu un atac specualtiv asupra leului mi s-a părut una foarte interesantă. Dincolo de aspectele tehnice și cifrele de care fac uz părțile, există anumite elemente concrete, logice care ne pot conduce la o concluzie.

În acest articol voi analiza situația din mai multe puncte de vedere.

Dpdv comercial orice plasament speculativ are ca scop profitul. Deci, cine ar fi pariat contra leului? Vorbim aici de piața monetară românească, o piață foarte mică în raport cu pretențiile unor fonduri mari de investiții speculative de genul celui deținut de Soros, de exemplu. Deci varianta aceasta cade datorită lipsei de profitabilitate pentru o astfel de entitate.

Logica comercială îmi spune, și cred că e de domeniul evidenței faptul că în lumea de azi este aproape imposibil pentru o bancă centrală să-și desfășoare activitatea fără să fi contractat servicii de consultanță cu marile bănci de investiții ale lumii (JP Morgan, Deutsche Bank, Goldman, ...). Deci cade și această variantă.

Lucian Isar susține că în BNR nu se cunosc foarte bine anumite derivate și de aceea nu sînt untilizate. Avînd în vedere specialiștii din banca națională, mie îmi vine greu să cred acest lucru (există și wikipedia, ce naiba!).

Scenariul meu este că nu a fost un atac speculativ în 2008, iar situația s-a inflamat nu din cauza ne-științei BNR. Totul a fost oarecum premeditat. Iată de ce.

Din start plec de la premisa (demonstrată cu alte ocazii pe acest site) că BNR este o instituție a statului român, iar interesele politicului sînt și interesle băncii centrale.

Dpdv sociologic e mult mai ușoară pentru mase acceptarea unei decizii radicale cînd pericolul este evident decît în condiții normale. Mult mai ușor a fost înghițit de electorat împrumutul masiv de la FMI în condiții de 'stres' (păzea că vine speculatoru'!). Dacă privim contextul global de atunci, știm că toții că Lehman a căzut tot în toamna lui 2008 și a declanșat o nevoie imensă de lichiditate pe termen scurt. Corelați acest aspect cu plasarea rezervei BNR (în care au intrat banii de la FMI) în diverse plasamente internaționale, printre care și bonduri americane. Aici se închide cercul unei posibile explicații. Acesta a fost un preț plătit pentru ceva. Fie că vorbim de NATO, geopolitică sau alte aspecte specifice situației de atunci.

În aceeași logică comercială se înscrie și declarația guvernatorului de luna trecută privitoare la recuperarea tezaurului de la ruși. Acesta ar fi o propunere de preț. Pentru ce? Rămîne de văzut.

Dpdv psihologic, cine încearcă să se scuze pare că se acuză. Aceasta este impresia lăsată de BNR în lipsa unei dezbateri adevarate. Exact ca în dezbaterile despre evenimentele din '89: unii zic că a fost revoluție, alții că nu, totul depinde de interesele fiecăruia, că au fost teroriști sau speculatori, sau că nu au fost. Probabil nu vom afla tranșant niciodată.

Mic ghid pentru scenarii pesimiste

O metodă prin care scap de stresul provocat de o anumită situație este să evaluez cît mai bine cel mai negativ scenariu pentru acea situație și să găsesc căi de rezolvare pentru el. Chiar dacă acel scenariu are o probabilitate mică de a se produce, faptul că am deja soluțiile îmi dă o anumită liniște care e foarte benefică în gîndirea pașilor următori.

Sînt sigur că mulți oameni privesc cu îngrijorare zgomotul știrilor negative și încearcă să aibă cît mai multe răspunsuri pentru a-și gestiona cît mai bine resursele. 

În această ordine de idei, scenariul cel mai pesimist, dar cu o probabilitate de producere foarte mică este începerea unui război. O variantă potrivită de răspuns în acest caz este dată de două repere: cunoașterea unei limbi străine și deținerea de economii pentru a putea să te integrezi într-o altă societate unde probabilitatea unui conflict este mai mică.

Dar să trecem la scenarii mai plauzibile. În condițiile actuale cuvîntul de ordine în dimensionarea consumului propriu și a investițiilor este prudența. Deci, ce faci dacă:
- mîine ești anunțat că din diverse motive contractul tău de muncă se va încheia?
- ai avut încredere conform recomandărilor în băncile prezente în Romania și ai rămas cu banii blocați în Bank of Cyprus?
- deficitul de lichidități se prelungește și afacerea ta, care deja a înghițit ceva bănuți, nu dă semne de redresare?

Desigur că lista cu întrebări de genul acesta este foarte lungă. Fiecare caz în parte are particularitățile lui și depinde în mod direct de ceea ce ai făcut concret pînă acum. Însă toate aceste scenarii au cîteva puncte comune. 

În orice situație te-ai afla, niciodată nu e bine să rămîi fără lichidități. Prin urmare încearcă să înveți din greșelile de pînă acum și fă tot posibilul pentru a-ți face niște rezerve. Sînt foarte necesare, iar un buffer îți poate acoperi o perioadă bună de timp în care îți poți pune la punct o alta strategie, îți poți găsi asociatul de care ai nevoie, te poți recalifica sau poți să-ți continui specializarea. În orice caz, o rezervă îți dă confortul unei alegeri. Lipsa ei te obligă doar într-o singură direcție.

Dacă momentan totul merge bine, nu uita că o răsturnare de situație poate apărea oricînd. Dacă ești angajat încearcă să-ți continui dezvoltarea profesională sau, de ce nu, să începi să înveți să faci ceea ce îți place. Dacă ai afacerea ta încearcă să-ți optimizezi costurile, mai ales cele fiscale (pentru că nu îți aduc nimic în schimb) sau să-ți scazi creditările către firmă. Timpul investit acum îți va aduce cu siguranță beneficii și vei fi cu un pas înaintea celorlalți.

Nu te baza în gîndirea ta pe asociere și comparație, și nu acționa pe baza fricii. Acest subiect l-am abordat în cîteva articole. De obicei cei care nu urmează turma pot fi mult mai avantajați din toate punctele de vedere în cazul producerii unui risc.

Cipru

Dacă v-a interesat subiectul, sînt sigur că zgomotul știrilor negative nu vă e străin. Voi încerca să surprind anumite aspecte mai încîlcite ale acestei situații.

În primul rînd vreau să elimin din start ipoteza conform căreia la baza deciziei de finanțare a băncilor din banii deponenților a stat necunoașterea și prostia decidenților. Din contră, eu cred că anumite interese financiare destul de puternice pentru a declanșa decizia politică la nivelul UE au influențat în mod categoric cursul evenimentelor. Se știe că unde sînt bani, apare politicul, și unde vorbim de politic, vorbim de interese financiare și geopolitice. În această ordine de idei, dupa vizita de 3 zile a președintelui american în Israel în urma căreia s-a ajuns la punctul comun conform căruia Iranul nu va fi capabil în următorul an de a fabrica armament nuclear, deci nu va fi cazul unei intervenții militare, a apărut acțiunea din Cipru. Unele speculații susțin că s-au taxat inclusiv bani aparținînd rușilor. Pe de altă parte este cunoscut sprijinul acordat de ruși Siriei. Situația este mai complicată decît pare pentru că adevăratele interese politice vor putea fi intuite abia după ce s-au produs anumite evenimente. Deranjul produs în Cipru ar putea fi un joc de glezne în această negociere non-verbală între părți sau rezultatul unor înțelegeri/ concesii clare. O demonstrație a falsității ipotezei de ne-știință a factorului politic o gasiți aici.

Mai mult decît atît, orice acțiune pusă în scenă rapid ia prin surprindere masele și de obicei e însoțită de o strategie clară de propagandă. Desigur că elementul surpriză nu lipsește în comportamentul maselor și este studiat atent. Acest fapt mă face să cred că în următoarele cîteva luni nu vom mai vedea ceva asemănător pus în practică, iar această perioadă va fi folosită pentru studiu sociologic. Să nu uităm că urmează alegeri în Germania, iar datoria imensă a Franței a început să fie vînturată prin media.

Un alt scenariu mai puțin plauzibil este acela în care, începînd cu țările cele mai mici, rînd pe rînd economiile zonei euro vor trece prin diverse perioade de acutizare a 'crizei' cu scopul precis de a facilita acceptarea unei mai mari centralizări și de a suda mai bine această uniune. După un 'dezastru' existent, promisiunea de mai bine poate fi acceptată mai ușor în schimbul acestei centralizări. Ce n-ar face un cipriot ca să-și poată recupera acum toți banii? Cred că ar vota inclusiv o cedare a politicii fiscale către UE.

Scenariul căruia îi acord acum o probabilitate aproape de zero este că lucrurile au scăpat de sub control iar ceea ce se întimplă este haotic. În acest scenariu ar urma modificări geopolitice prin forță. În acest caz este bine sa aveți lichidități (pentru a putea să vă relocați rapid oriunde în lumea asta) și cunoștințele necesare unei asemenea mutări. Imobiliarele, metalele prețioase, și alte bunuri nu vă sînt de prea mare ajutor în asemenea momente. Repet, acest scenariu are o probabilitate de producere aproape egală cu zero.

În al doilea rînd, ceea ce s-a întîmplat în Cipru poate fi studiat din mai multe unghiuri.

Dpdv juridic se naște un precedent periculos în interiorul zonei euro care ar putea fi aplicat și în alte cazuri; totul depinde de interese. Interpretarea mea o găsiti aici. În nici un caz nu cred că va fi vorba și de alte măsuri mai drastice deoarece ar afecta credibilitatea sistemului bancar, iar o neîncredere generalizată ar putea să paralizeze economia mondială. Gîndiți-vă numai la faptul că infrastructura bancară servește foarte eficient la transferurile de capitaluri și timpul în relațiile comerciale este foarte important.

Directiva europeană despre care s-a zvonit că va legifera salvarea băncilor cu banii deponenților nu cred că va apărea foarte curînd. Probabil opoziția Marii Britanii va bloca această directivă. În plus, se știe faptul că orice directivă trebuie transpusă de fiecare stat membru în legislația națională, proces care este extrem de greoi.

Dpdv sociologic tema este interesantă. Cei care au trăit un precedend asemănător în care și-au pierdut banii în diverse banci locale care și-au inchis porțile sînt cei care își vor retrage primii banii de la bănci. Mă refer aici la cei mulți care dețin sume relativ mici. Frica lor va fi calmată relativ repede în următoarele luni pentru că este foarte probabil ca apele să se liniștească; ceva asemănător anului 2008 cînd foarte mult cash a părăsit băncile, dar a revenit ulterior. Pentru această categorie de oameni veștile mai puțin bune privind indicatorii economici nu prea contează, la fel cum nu prea contează nici variațiile pe piața valutară internațională.

Dpdv economic, economia Ciprului va fi afectată negativ, mai ales că în curînd va începe un nou sezon turistic. Deja restricțiile aplicate capitalului s-au asociat cu un blocaj comercial și cu întîrzieri/ pierderi. Partea pozitivă este că apar foarte multe scenarii negative care au menirea de a induce frica, frică care va da un impuls mișcării capitalurilor fie spre zona de investiții, fie spre alte alternative. De obicei aceste mișcări sînt generatoare de profit pentru cei care le speculează.

Un aspect care trebuie menționat aici este că bursa americană se află la maxime istorice, corecțiile probabile care vor urma putînd să amplifice aceste mișcări.

Dpdv moral, decizia luată de stat prin reprezentanții săi de a obliga băncile comerciale (care reprezintă doar relația cu publicul în afacerea etatistă de administrare a monopolului emiterii de monedă) să utilizeze banii pe care îi dețin în custodie pentru a acoperi pierderile rezultate din propriile decizii este la fel de morală ca și decizia impunerii unui impozit sau altul.

În concluzie, fiecare trebuie să decidă atît în privința administrării lichidităților proprii, cît și căror premise le acordă credit în deciziile pe care le ia.

2 sugestii pentru statul român

Prima sugestie este către cea mai importantă instituție a statului - BNR. Mă gîndesc la perioada dificilă pe care o traversăm și la cît de ușor se panichează populația și începe să-și retragă numerarul din bănci. O destinație a acestui numerar sînt și căsuțele de valori. Pentru moneda scripturală nu există însă o modalitate 100% sigură de a o deține. Orice cîștig comportă un risc, chiar dacă plasamentele sînt în depozite bancare.

Pe de altă parte, BNR-ul poate fi considerată o instituție stabilă, cu șanse infime să dea faliment. În acest caz o ofertă de conturi fără dobîndă, pe sistemul căsuțelor de valori, ar aduce un profit bun acestei instituții. Cu alte cuvinte, dacă vreau să-mi pun lichiditățile scripturale într-o 'căsuță de valori' pot să o fac doar transferînd banii în acel cont. Se evită astfel panicile bancare și se face și profit.

A doua sugestie e mai mult un exercițiu de gîndire. Cazuri recente de condamnări pe bază de corupție la nivel înalt (vorbim aici de foarte mulți bani) s-au finalizat cu privarea de libertate a inculpaților. Tradus, aceasta înseamnă că după ce au încasat masiv din afaceri murdare, populația mai trebuie să le plătească acestora prin taxe și impozite toate cheltuielile pe perioada detenției. Făcînd un bilanț simplu, în activ avem cîteva zeci/sute de milioane de euro contra a cîțiva ani de detenție. Foarte profitabil, nu?

Ce-ar fi dacă nu ar exista privarea de libertate pentru asemenea fapte, ci numai confiscarea întregii averi. Știu că se pot face destule aranjamente, acesta fiind motivul pentru care am definit această idee ca un exercițiu de gîndire.

Cum își vor achita statele datoriile

Lichiditățile private au rămas ultima variantă înaintea începerii diminuării/ dispariției statului asistențial, fapt pentru care vom vedea în curînd noi impozite.

Pe scurt despre recesiune

Cea mai importantă consecință a deprecierii leului, în condițiile în care nivelul taxării rămîne același, este reducerea activității economice și implicit a valorii adăugate din economie. O să explic.

De ce se depreciază leul? Simplu. Percepția pieței asupra valorii se schimbă; și o dată cu ea și comportamentul economic al oamenilor.

În aceste condiții structura costurilor se schimbă. O creștere a prețului la raft ar putea reprezenta în cel mai bun caz o scădere a vînzărilor. Alte variante ar fi: reducerea calității - pe termen mediu ar putea însemna falimentul dacă ceilalți competitori reușesc să o mențină, trecerea parțială a activității în zona gri. Pe ansamblul economiei asta înseamnă vînzări mai mici, taxe mai mici.

Cert este că sumele adunate de stat vor scădea, ceea ce tradus în limbaj bugetar înseamnă recesiune. Stimularea sectorului privat printr-o scădere a taxării o văd ca fiind o utopie în momentul de față.

Avînd în vedere starea de spirit destul de pesimistă la nivel european, corelată cu mărirea decalajului dintre ceea ce se întîmplă efectiv în piețe și acțiunea politicului, tendința de scădere a veniturilor colectate din taxe este vizibilă, și pe termen mediu se va accelera.

Însă toate aceste urmări sînt perfect normale în tranziția către deflație.

Eficiență. Vești bune

Absolut toate schimbările care au avut loc în istoria omenirii în modul de organizare al comunității (de la cele mai mici pînă la marile imperii și statele națiune) au avut două componente principale: socialul și inovația. Cele două elemente esențiale și interdependente reprezintă mobilul oricărei schimbări în modul de organizare umană.

Totdeauna organizarea socială a fost și este dependentă de nivelul de inovație existent. De-a lungul istoriei civilizațiile care dețineau o armă nouă sau o serie de cunoștințe tactice sau de organizare socială au fost mereu civilizațiile conducătoare. Romanii au reușit să-și construiască marele imperiu printr-o organizare socială net superioară celor existente pînă atunci, iar vikingii și-au menținut supremația cu ajutorul acelor ambarcațiuni acvatice foarte rapide și a armelor pe care le dețineau. Toate marile civilizații și-au pierdut supremația numai în momentul în care unicitatea avantajului adus de o organizare socială mai bună sau de inovație a dispărut sau a fost depășit în eficiență de un alt sistem mai performant. Acolo unde inovația a fost prezentă la mai multe comunități la același nivel, organizarea socială a făcut diferența între dominator și dominat, între administrator și administrat.

De fapt, legatura dintre organizarea socială și inovație este una organică, cele două laturi neputînd fi total despărțite. Toate aspectele vieții unei comunități depind de cele două variabile, inclusiv domeniul economic.

Ași putea să afirm chiar faptul că modelul de organizare socială și inovația crează paradigma socială și definesc categoric modul de gîndire și acțiune umană, succesiunea acestora avînd la bază criteriul de eficiență, iar timpul fiind mărimea fizică care validează acestă eficiență.

Apariția monedei în schimburile de bunuri, apariția bursei, a etalonului de metal prețios, a băncilor centrale, a rezervelor fracționare, a derivatelor financiare și mai nou a certificatelor de emisii de carbon au la baza lor o evoluție a inovației și o mai bună adaptare/ organizare socială. Și putem generaliza; orice evoluție - de la arme pînă la cel mai neînsemnat aspect al vieții - se bazează pe inovație și organizare socială. Ca axiomă, o mai bună organizare socială are potențial să genereze inovație, iar inovația prezentă într-o comunitate poate să schimbe organizarea socială.

De exemplu, băncile primitive erau doar niște simple depozite de metale; tiparul a făcut posibilă apariția bancnotelor și a biletelor emise de bancă și a creat premisele apariției băncilor centrale, iar computerul a făcut posibilă existența rezervelor fracționare, a tranzacțiilor electronice și a monedei scripturale. Observați că evoluția inovației reflectată de istoria monedei se bazează pe o serie de schimbări sociale, pe o optimizare a relațiilor sociale și o adaptare a lor la noile realități. Micile erori în organizarea socială au fost eliminate de istorie, ineficiența nu a rezistat niciodată în timp.

Părerea mea este că acum omenirea (datorită globalizării, inovației și a posibilităților multiple de socializare oferite de inovație) se află la un moment în care acestă paradigmă socială se schimbă.

Unde ne aflăm?

În primul rînd granițele au căzut în fața capitalurilor, inovația a eficientizat comunicarea și comerțul pînă la nivele de neimaginat cu cîțiva zeci de ani în urmă. Naționalismul, societățile centrate pe religie (ex. statele musulmane) sau cele totalitare aparțin deja trecutului (ineficiența lor a fost demonstrată). Cele două variabile interdependente - organizarea socială și inovația - crează istoria. În al doilea rînd domeniul energiilor alternative își începe expansiunea. Sistemul în care omul percepe și cuantifică valoarea se schimbă, se reformează continuu, iar inovația/ cercetarea a devenit lucru de echipă.

Aici se impune o mențiune: schimbarea acestei paradigme sociale se petrece la o scară temporală cuantificată în zeci de ani/ ani, cu cît inovația evoluează cu atît viteza de adaptare a socialului crește, implicit durata de schimbare a modului de organizare socială scade. Uitați-vă numai în ultima sută de ani cît de mult a evoluat inovația, cîte tipuri de organizare socială au existat și cîte schimbări adaptive au avut loc în lumea întreagă.

Sistemul economic nu este altceva decît o parte a organizării sociale, iar schimbarea paradigmei de care povesteam nu înseamnă nimic altceva decît o adaptare a economicului la noile realități. Este posibil ca viitorul să ne descopere că nu mai avem nevoie de forma actuală a monedei, iar criteriul schimbului/ alocării resurselor să fie reprezentat de o cuantificare a inteligenței.

Cert este faptul că orice paradigmă socială (exact așa cum am definit-o - o îmbinare organică a organizării sociale și a inovației) a cărei ineficiență a fost dovedită nu mai poate fi experimentată din nou. Ca urmare, în domeniul economic este imposibilă o reîntoarecere la etalonul de metal prețios sau o desființare a băncii centrale sau a monedei și revenirea la sistemul bancar anterior apariției băncii centrale. Nostalgiile sînt bune doar ca exercițiu de imaginație în acest caz. Contextualizarea oricărei idei de reformă și dezvoltare ulterioară și legarea ei de paradigma socială actuală este cheia testării validității.

Așa cum am afirmat, schimbarea acestei paradigme sociale este destul de lentă și nu se petrece peste noapte (pentru cei interesați, dar vor fi destul de mulți care vor fi surprinși :-) ), ca atare orice zvon de schimbare iminentă se bazează doar pe ne-cunoaștere.

Deci eficiența este legea care guvernează activitatea umană și determină schimbarea paradigmei sociale. 'Criză' este denumirea generică a perioadei de timp în care această paradigmă socială se schimbă. Această evoluție este firească, normală, iar faptul că vom trăi și vom experimenta un nou mod de organizare socială mult mai eficient decît ceea ce am avut pînă acum ar trebui să ne bucure.

Ce va urma? Un posibil scenariu în următoarele articole.

Un posibil etalon al valorii

Politica de umplere a golurilor sistemului bancar cu bani publici (existenți sau împrumutați) o consider doar o 'cîrpeală', care nu va ține prea mult timp datorită creșterii fiscalității.

Este demonstrat faptul că frauda a fost naționalizată prin apariția băncilor centrale; se poate spune că statul contribuie într-o mare măsură la fraudarea cetățenilor săi. E evident acest lucru.

Pentru a fi constructiv, voi încerca să vin cu o alternativă. Teoretică; pentru că reforma practică ține de domeniul socialului unde schimbările se produc destul de lent, iar o schimbare reală se va produce numai atunci cînd statul și-a epuizat toate încercările de a-și conserva puterea și noile mentalități vor forța acestă reformă.

Plec de la premisa ca renunțarea la etalonul aur a fost o decizie bună, iar sistemul de rezerve fracționare este benefic (poate fi și nociv, într-adevar, dar bine utilizat poate aduce beneficii serioase). Afirmația că frauda a fost naționalizată se bazează tocmai pe modul de utilizare a acestui monopol de către stat, prin eliminarea oricărui etalon care ar fi putut să stopeze expansiunea monetară etatistă.

După cum bine se știe, cererea și oferta sînt baza oricărei piețe și au în spate oamenii cu nevoile lor, nevoi care trebuie satifăcute. Tot oamenii, prin muncă, crează valoare adăugată si prosperitate. În timp însă dimensiunile cererii și ofertei se schimbă, la fel și oamenii și modalitățile de a crea valoare adăugată. Între numărul oamenilor dintr-o comunitate, nevoile lor și posibilitățile lor de a crea valoare adăugată (inteligență) există o legătura directă, naturală, legătură care trebuie acoperită de funcțiile monedei. Trecerea timpului face necesară actualizarea nevoilor, ajustează numărul oamenilor și diminuează parțial valoarea adăugată creată. Dintre toți acești factori dinamici, singurul care poate schimba cursul este omul, prin acțiunea lui.

Folosirea extensivă a funcțiilor monedei prin crearea unor cantități uriașe de monedă nouă cu ajutorul setării defectuase a multiplicatorului creditului a dus la exacerbarea consumului cu mult peste posibilitățile reale ale oamenilor de a crea plus valoare. Ca virtualitate, acestă expansiune monetară ar fi putut să stimuleze și inovația, dar timpul prea scurt în care avut loc a făcut imposibilă creșterea porporțională a inovației.

Mai mult ca sigur că acest tip de - să le numim impersonal - erori au obiective pe termen scurt și se pot repeta oricînd, atît timp cît cantintatea de monedă existentă poate fi multiplicată exponențial. Părerea mea este că totul se reduce la setarea corectă a multiplicatorului creditului. Legarea multiplicatorului creditului de dinamica populației poate fi cheia rezolvării problemei. Nu pot să expandez masa monetară decît cu acel procent cu care crește numarul populației - văzută ca potențial de creare de valoare adăugată; în rest, orice bancă trebuie să acorde credite doar din depozitele atrase.

Concomitent, liberalizarea accesului pe piața bancară și includerea băncilor în legea falimentului persoanelor juridice (fără nici o excepție de la regulă) ar duce practic la externalizarea actualului 'parteneriat' public-privat al administrării monedei.

Într-o comunitate cu un număr de oameni destul de ridicat, dar care duce lipsă de inteligență, inovație, reglarea cantității de monedă cu valoarea acesteia o va face piața. La fel și în cazul țărilor cu un grad de tehnologie ridicat - vor avea o monedă puternică. Masa monetară crește datorită creditului acordat pe baza valorii adăugate estimate a fi creată în viitor; multiplicatorul creditului fiind destul de jos eficiența cu care băncile vor acorda credite va fi destul de ridicată.

Imposibilitatea practică a acestei idei stă tocmai în faptul că aplicarea ei presupune renunțarea benevolă a statului la puterea pe care o deține prin administrarea acestui monopol al monedei.

Cu cărțile pe față

Confirmarea ideilor din ultimele 2 articole publicate pe acest site a venit astăzi printr-un interviu al d-lui Trichet, interviu semnalat de Horia.

Conform sursei, dl Trichet a declarat că investitorii și deținătorii de bonduri (mai mult ca sigur că se referea la cele din zona euro) nu ar mai trebui să-și facă griji asupra riscurilor de pierdere prin falimentul unor state deoarece BCE va acoperi aceste pierderi. Această declarație are un substrat consistent.

Așa cum am demonstrat, statul face regulile pe piața bancară, iar proasta administrare a acestui monopol a indus în economie dezechilibre macroeconomice.

Problema principală este legată de î n c r e d e r e - ca și fundament al existenței monedei. Dacă proasta administrare a sistemului bancar a creat probleme (pierderi) interfeței cu consumatorul și de acei bani a beneficiat majoritatea oamenilor din respectiva comunitate, atunci este perfect justificată acoperirea momentană a acestor pierderi cu bani de la bugetul de stat. Practic, statul își mută banii dintr-un buzunar în altul; dar acest lucru trece ne-observat datorită lipsei din capul majorității oamenilor a legăturii dintre bancă și stat.

Bugetul deficitar trebuie echilibrat. Statul are două opțiuni: fie crează monedă nouă (BCE cumpără bonduri, dar erodează încrederea de care vorbeam), fie 'se împrumută' - adică în schimbul unor promisiuni folosește bani existenți.

Irlanda a fost 'ajutată' de BCE și FMI; deci de către stat, dar după cum se preconizează urmează la rînd economii cu nevoi uriașe de finanțare (Spania, Italia), ceea ce ar putea duce la pierderea controlului statului asupra cantintăților uriașe de lichidități sau la deprecierea monedei euro.

Declarația lui Trichet - cum că BCE va acoperi toate pierderile din bonduri - nu înseamnă altceva decît că, pe de o parte statul încearcă să folosească în acoperirea deficitelor bani existenți în piață fără să mai creeze cantități suplimentare (reducînd astfel din riscul pierderii de încredere), iar pe de altă parte garantarea pierderilor confirmă ipoteza că în lipsa banilor din piață statul tot va acoperi acele deficite cu bani noi.

Mutarea făcută - de a trece atenția opiniei publice de la pierderile băncilor (pompos numite afaceri private) la problemele deficitelor naționale - este destul de inteligentă pentru că trece într-un con de umbră sectorul bancar, conservă încrederea și reduce semnificativ - prin crearea de probleme reale datorită majorării fiscalității - riscul de implozie al actualului sistem social.

CDS-uri, dobînzi, diverse cotații, și altele asemenea sînt perfect valabile cînd vorbim de acțiuni individuale. Cînd vorbim de state, nu mai au nici o valabilitate pentru că devin non-sens. Ex: e aberant să vorbeasc eu ca stat despre intrarea mea în faliment cînd pot oricînd să creez noi cantități de bani cu care să-mi plătesc datoriile sub o formă sau alta.

Însă Dansul are loc pe sîrma fragilă numită încredere, sîrmă puternic susținută de doi stîlpi: prostie și interesul reprezentanților statului de a-si menține supremația dată de puterea simbolică pe care o dețin.

Partida de șah (pentru că viitorul este imprevizibil) dintre acțiunile indivizilor și cele ale statului se bazează pe greșeala adversarului și nu pe inteligența proprie, ceea ce reduce gradul de predictibilitate a ceea ce va urma.

Vînătoarea de vrăjitoare

Sau furtună într-un pahar cu apă. Nimic mai mult. Realitatea rămîne aceeași.

"Băncile sunt vinovate, dau cuvântul ăsta tare ca să-i provoc pe bancheri, pentru 22 de miliarde de euro din cele 90 de miliarde de euro, că ei ne-au dat credite. Numai la nivelul populaţiei sunt 4,5 milioane de persoane care au luat credite, aceasta reprezintă 50% din populaţia activă. Deci eu cred că la întrebarea cine a îndatorat România trebuie să avem în vedere acest lucru care nu e de neglijat. E clar că decizia a fost democratică, nu a luat-o X sau Y", a spus Isărescu la Forumul Bancar Român.

Faptul că statul - prin banca centrală - a acționat total eronat se vede prin graba cu care încearcă să salveze sistemul bancar cu bani publici, adică să-și salveze propria 'afacere', propriul monopol.

Debitorii, după ce s-au îndatorat, încearcă să scape de asumarea răspunderii pentru faptele personale și încep o adevarată vîntoare de vrăjitoare - căutarea vinovaților pentru prostia proprie (val care nu va întîrzia să fie maxim exploatat de socialiști).

Cine este de vină? Întrebarea este total aberantă după părerea mea și total neconstructivă. Evidența ne arată, pe de o parte un sistem bancar etatist prost administrat (falimentul lui însemnînd practic falimentul statului, pînă la care mai sînt de cheltuit bani publici) și pe de altă parte debitorii cu datorii pe termen mediu și lung (afaceri nereușite după părerea mea, și care trebuie să suporte consecințele).

Dacă introducem în ecuație sistemul politic democratic pe care se bazează funcționarea statului (dictatura majoritații) putem trage cîteva concluzii. Prima - în orice comunitate majoritatea dictează, iar dacă această majoritate îndatorată crează probleme prin creșterea restanțelor rezultă clar că este îndreptățită acțiunea de salvare a băncilor cu bani publici (exact ce spune guvernatorul cu decizia democratică); în acest context nu cred că ar mira pe nimeni chiar o ștergere a datoriilor, dar în acest moment nu este bine cristalizată o opinie publică în acest sens și destul de puternică ca să susțină această măsură. A doua - consecințele le va suporta inveitabil toată comunitatea, decizia 'democratică' aparținînd majorității. A treia - declarații de acest tip, care amestecă sentimentul (justițiar - găsirea și pedepsirea vinovaților, dreptatea socială, adică a majorității, ... ) cu realitatea economică nu au alt rol decît acela de a cristaliza opinia publică într-un sens sau altul, sens de care depind acțiunile viitoare ale reprezentanților statului, inclusiv viitorul economic al întregii comunități.

În concluzie, crearea unei majorități în jurul unei opinii, dpdv al statului, este cea mai bună soluție pentru că va da cursul acțiunii viitoare pentru continuarea protejării actualului monopol și va amîna disoluția/ reformarea sistemului, iar dpdv individual, al mersului firesc, natural al lucrurilor este cea mai nerentabilă variantă.

PS: nu uitați că statul prin creșterea fiscalității forțează crearea acestei majorități prin eliminarea puterii de negociere a celor care ar fi putut veni cu soluții, putere de negociere care dispare pe măsură ce puterea economică privată dispare.

Irlanda și firescul situației

Exact ca și în cazul Greciei și al altor state care s-au îndatorat pentru salvarea băncilor, începînd cu celebra "to big to fail" americană, toată avalanșa de bani publici pornită spre sectorul bancar - chiar dacă provin din împrumuturi - este oarecum firescă.

De ce?

Așa cum am demonstrat, parteneriatul public-privat al administrării monedei funcționează încă destul de eficient (... statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol - al emiterii de monedă - și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. ... . Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței. (aici) ). Dincolo de orice discuție despre moralitate și etică, avem o realitate. Ca orice afacerist 'grijuliu', statul face tot posibilul ca această afacere să nu intre în faliment, și finanțează băncile din banii care îi deține. Aceasta este traducerea agitației din aceste zile în jurul Irlandei și foarte probabil că agitația se va muta și în alte state europene; finalul agitației este același: anunțul euforic al salvării, anunț menit să liniștească și să aducă speranță, va încerca să pună într-o lumina pozitivă politicul. Acest parteneriat a devenit în condiții de criză un joc din care cei doi parteneri nu au cum să iasă, sînt captivi: băncile nu pot renunța pentru că ar trebui fie să-și închidă ușile, fie să fie naționalizate. Nici una dintre aceste variante nu convine celor doi parteneri - prima pentru că ar surpa încrederea în monedă, deci în deținătorul monopolului monedei și ar aduce pierderi, iar a doua pentru că naționalizarea în scurt timp unor uriașe pierderi ar fi sinucidere politică. Dar dacă totul se petrece lent ...

Dpdv sociologic, acest parteneriat are foarte mari șanse să nu fie încheiat datorită influențelor venite dinspre electorat. Percepția publică (a clienților) este că bancile sînt afaceri private, că băncile centrale crează 'doar' cadrul juridic, bla, bla, bla. Asocierea statului în funcționarea sistemului bancar nu este percepută de opinia publică. În ochii acesteia, statul este doar o biată victimă colaterală a crizei. Furia, frustrarea, învinovățirea, satanizarea, incriminarea, frica sînt stări și comportamente adoptate și dirijate mediac împotriva băncilor. Efectul cultivării și adoptării unor asemenea comportamente va facilita naționalizarea treptată a întregului sector bancar, deci cursul acțiunii merge în direcția bună, dorită de cei care vor salvarea sistemului/ afacerii/ parteneriatului.

Dpdv economic, așa cum decurg acum lucrurile, viitorul este socialist. Aceasta o demonstrează statul din plin prin politica fiscală. Creșterea fiscalității nu face altceva decît să taie puternic din puterea de negociere care ar fi putut să o aibă terții (sau cei care nu sînt implicați în acest parteneriat) în a determina o schimbare, putere de negociere care dispare pe măsură ce puterea economică privată dispare.

Sînt perfect de acord cu reducerea dimensiunilor aparatului administrativ, cu reducerea cheltuielilor, dar totul este de formă dacă nu duce și la diminuarea reală a cheltuielilor astfel încît să nu mai fie nevoie de noi împrumuturi sau de creșterea fiscalității. Eroarea de logică care apare în ochii opiniei publice este dată tocmai de aceste concedieri din sectorul public, care mimează reforma statului și mută centrul atenției publice către termenul impersonal de 'criză' (aceeași poveste ca și corupția, terorismul, încălzirea globală); o dată adoptat de către mulțime, impersonalitatea acestui termen trece, în mod inconștient, și asupra responsabilității, ceea ce face ca 'toți să stea la locurili lor' :-)

Judecînd viitorul prin acceastă cheie descrisă în raționamentul de mai sus, nu trebuie peirdută din vedere și concurența statelor în a fi cît mai influente unele în raport cu celelalte. Momentan au gasit soluția care le ajută să scape temporar de problemele interne. Cu cît va trece mai mult timp pînă la o reformă reală, cu atît va fi mai greu de înlăturat/ reformat/ înlocuit actualul sistem. Cert este că nevoia de monedă este o nevoie reală, care nu va dispare; moneda la fel. În schimb monopolul emiterii de monedă e posibil să dispară sau să fie administrat după reguli noi.

Pe termen mediu, atît timp cît fiscalitatea va crește și va rămîne crescută, sînt create premisele unei scăderi generalizate a nivelului de trai și a întîrzierii reformei, implicit a reluării oricărei creșteri.

PS: Voi mai reveni pe acest subiect și în alte articole.

UE (II)

... încă cîteva idei despre UE:

Multitudinea de politici fiscale locale și mentalitățile complet diferite a membrilor UE a dus la dezvoltarea de percepții diferite asupra acestei construcții politice. De fapt uniunea europeană a fost privită de fiecare națiune ca o extindere a drepturilor locale, exact așa cum erau ele percepute în fiecare stat în parte; de obligații însă nu a vorbit nimeni. Dacă mediu instituțional local era corupt, uniunea era considerată o 'adunătură de fraieri', iar dacă instituțiile locale erau tratate cu respect, acest respect s-a extins automat asupra instituțiilor europene. Lipsa unui cadru juridic clar și imposibilitatea implementării de insituții comune cu rol de raportare financiară (datorită politicilor fiscale naționale) au șubrezit însă această uniune. Criza economică a vădit o problemă ne-cunoscută pînă acum care pune în pericol chiar și moneda euro - existența economiilor de tip social care au pătruns în uniune. Minciuna, utopia, lipsa de caracter a conducătorilor locali și lipsa de eficiența acelor economii sunt marea problemă a Europei unite.

Acum aceste condiționalități specifice fiecărei națiuni stabilesc nivelul compromisului care poate fi tolerat în decizia politică locală.

Globalizarea piețelor financiare face ca țările care fac parte din zona euro să nu poată avea momentan cale de ieșire fără costuri și riscuri imense. Eforturile disperate ale instituțiilor europene de a preveni explozia bulei datoriilor publice pun presiune pe factorul politic pentru reducerea deficitelor bugetare. Din nou politica fiscală este lăsată la discreția metehnelor locale. Austeritatea diferențiată va duce cu siguranță la acumularea de tensiuni și frustrări.

Încrederea în moneda euro trebuie menținută cu orice preț. De ce? Pentru că nici o țară nu își poate plăti datoriile publice în cazul în care părăsește uniunea moentară și revine la moneda proprie fără să se adîncească în dezechilibre macro, ceea ce ar însemna un nivel de trai scăzut. Reducerea de cheltuieli publice anunțate în Europa cred că reprezintă ultima măsură comună în forma actuală.

Prețul menținerii încrederii este dat de fuziunea băncilor mici cu probleme și crearea de bănci prea mari pentru a cădea. De fapt este calea cea mai simplă de a rostogoli în timp problemele existente. Dar acest timp este necesar pentru modificări în funcționarea UE privitoare la criteriile de aderare și cele de ieșire din zona euro. Bariere comerciale nu cred că vor fi impuse prea curînd pentru că ar duce la căderi consistente pe piața monetară și la modificări geopolitice.

Din această perspectivă dacă nu se vor produce modificări de substanță în organizarea juridică a uniunii, atunci moneda euro riscă să dipară la o eventuală scădere de rating sau la difuzarea unor 'vești rele'. Vulnerabilitatea dată de apariția băncilor mari va duce la creșterea volatilității și la continuarea deprecierii. Spun asta pentru că în SUA, unde s-au produs sute de falimente bancare a băncilor mici fără însă să pericliteze existența dolarului, se pune problema reală a divizării acelor bănci prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

Exercițiu de imaginație

Vă propun un model de ieșire din criză, un model idealist și care de la început nu-i dau prea mari șanse de a deveni realitate. Este doar un exercițiu de imaginație. Dar este un model care încearcă să rezolve problema datoriilor publice imense.

Ideea de la care am plecat este comparația statului cu o firmă. La ora actuală, bilanțul oricărui stat are active (clădiri, terenuri, parți sociale, banii din trezorerie, creanțe, ... ) și datorii publice. O evaluare a unui stat ar trebui să pornească de la elementele tangibile de activ prin prisma prețului pieței în perspectiva continuității activității; deci îl evaluăm ca pe o afacere oarecare. Datoriile sunt cele care sunt, iar o proiecție se poate face (doar există scadențe bine stabilite).

Nu trebuie să uităm însă și veniturile viitoare ale statului. Considerînd constituția ca un statut al comunității, o revizuire a acesteia aprobată prin referendum este necesară. Revizuirea ar urma să stabilească limitele maxime care pot fi impuse ca impozite, precum și tipurile de impozite și taxe. De asemenea, constituția va avea prevederi clare privind delimitarea proprietății publice de cea privată, precum și pachetul minim de servicii pe care statul trebuie să le ofere. Nivelul veniturilor colectate din impozite ar trebui corelat cu investițiile în folosul comunității. Cu cît aceste venituri sunt mai mici, cu atît statul are obligația să investească mai puțin, ținînd cont că trebuie să acorde și dividende.

Cu aceste modificări devenite realitate, ceea ce înseamnă stat poate fi evaluat la valoarea lui reală, care se divide la un număr de acțiuni. Astfel, cei care au creanțe asupra statului ar putea să primească acțiuni, iar diferența pozitivă de valoare ar putea fi vîndută pe piețele financiare și repartizată fiecărui membru al comunității sau fructificată în alt mod. În aceste condiții, tot ce înseamnă proprietate publică va rămîne guvernată și administrată de 'statutul' comunității - constituția, care ar trbui să prevadă și un grad maximal de îndatorare. Deținătorii de acțiuni statale vor primi dividende ca orice alți acționari și vor avea tot interesul ca acea comunitate să fie cît mai productivă, proprietatea publică a comunității urmînd a fi administrată de un consiliu de administrație alcătuit din reprezentanții celor care dețin pachete importante de acțiuni. Fără parlamentari, guvern sau alegeri de orice tip, fără granițe în momentul fuzionarii a două comunități (de fapt a administrației proprietății publice din cele două state). În acest model mare parte din serviciile publice actuale ar trebui să nu mai existe, la fel ca și mare parte din taxe.

Desigur că aici apare problema monopolului emisiunii de bani, care acum îl deține tot statul. O soluție ar putea fii aceea de a lega prin constituție emisiunea de bani noi de un indicator macroeconomic (asta în cazul în care toate raportările sunt centralizate electronic), sau pur și simplu prețurile pot fi exprimate în orice valută de circulație internațională (sau mai multe).

Probabil că sunt multe detalii la care nu m-am gîndit dar, în mare, aceasta ar putea fi o soluție la criza datoriilor publice. Ce ziceți, v-ar place să trăiți într-o astfel de comunitate?

Banii, Timpul și Statul

Spuneam în alte articole că:

... expansiunea creditarii se poate interpreta ca limitarea accesului direct al majoritatii la drepturile reale de proprietate prin cresterea preturilor bazata pe infuzia de bani care nu au existat inainte in vistieria bancherului. Circuitul drepturilor de proprietate in economie are un intemediar – bancherul. (aici)

... statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol (al emiterii de monedă) și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. Din acest sistem cîștigau ambele părți, iar supușii (statului) în calitate de clienți (ai băncilor) aveau să piardă. Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței. (aici)

Avînd în vedere faptul că acest parteneriat funcționează de ceva vreme și în perioada de dinaintea crizei am asistat la umflarea bulelor imobiliare, cantitatea de bani emisă pe baza multiplicatorului creditului este maximă (dpdv al suportabilității pieței). În mod normal, cu cît lichiditățile existente în piață cresc iar cantitatea de bunuri rămîne aceeași sau scade, ar trebui să avem o inflație consistentă. În realitate restanțele debitorilor cresc, producția la nivel global este în scădere, surplusul de forță de muncă care apare se traduce prin șomaj; practic infuziile mari de 'bani virtuali' s-au condensat, s-au polarizat și 'așteaptă' scăderea prețurilor (sau dezinflația). Dacă mai adunăm și stimulentele publice acordate băncilor pentru a le salva provizoriu bilanțurile, sau cîștigurile realizate prin vînzarea de derivate sofisticate fără nici un suport real, obținem o imagine de ansamblu a cantităților de bani care există.

Simplificînd ideile de mai sus rezultă clar că vom avea, pe de o parte, o masă mare de oameni a căror muncă trebuie administrată cît mai bine pentru ca aceștia să-și poată plăti datoriile, iar pe de altă parte administratorii. De inflație sau hiperinflație nu cred că vom putea vorbi curînd. De ce? Pentru că orice cantitate de bani utilizată pentru a achiziționa un bun sau o companie va ajunge destul de rapid la bănci, pentru a achita din datoriile existente. Parteneriatul 'public-privat' de care vorbeam a dat roade: banii creați din nimic se întorc înapoi, dar trag după ei importante drepturi de proprietate.

Am afirmat că această criză este de fapt o criză a statului deoarece forma în care se prezintă statul azi nu mai susține interesele comunității, deci și-a pierdut substanța existenței sale. Și ce consider că este cel mai grav este creșterea inutilă a datoriilor publice la nivele astronomice, creștere care va aduce cu siguranță și schimbări în domeniul geo-politic.

Ducînd mai departe acest raționament, se poate alcătui un scenariu posibil pe termen mediu. Strîmtorarea financiară a statelor și austeritatea goală (fără scăderea fiscalității) pe care vor să o impună vor lungi considerabil termenele de rambursare a datoriilor și vor mai scădea prețurile activelor. În acest context puterea de negociere a marilor deținători de lichidități în raport cu statele va crește.

Încercați să înlocuiți în ideile de mai sus termenul de stat cu conducătorii statului, cel de bancă cu bancheri privați, banca națională cu angajați ai comunității, ... . Tot ce înseamnă instituții sau afaceri încercați să le personificați, să vedeți oamenii care se ascund în spatele unor termeni care aparțin puterii simbolice. Acum faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vedeți cui îi aparține responsabilitatea și cine trebuie să-și asume consecințele (un test interesant aici).

Părerea mea este că fiecare persoană trebuie să-și asume răspunderea propriilor acte sau fapte și să suporte consecințele acestora, chiar dacă sunt neplăcute; pînă la urmă nu toți reușim să facem afaceri profitabile, dar se pot învăța foarte multe lucruri bune din greșeli. Cu cît vom încerca să scăpăm de aceste răspunderi, cu atît ne vom afunda în gîndirea socialistă, care pe termen mediu înseamnă faliment. Criza a dovedit că statul așa cum funcționează astăzi este nociv pentru comunitate; dar schimbarea acestuia se va face treptat și se va plia pe voința majorității. Schimbarea trebuie să fie așadar la nivel de mentalitate, la nivel individual.

Nu așteptați ca cineva (statul) să aibă grijă de voi, să vă asigure nu știu ce servicii imaginare; după cum am demonstrat, statul nu a fost pînă acum decît în postura de hoț, iar încercările lui de a se victimiza mediatic prin arătarea cu degetul a băncilor (care nu vor dom'ne să reia creditarea!) și a altora vădește clar mocirla socialistă din capetele reprezentanților statului.

Statul nu poate controla și nu poate dirija întreaga comunitate dacă opinia publică îi este contrară. Deficiența principală o văd în mentalitatea multora care se complac mai mult sau mai puțin voit în jocul socialist. Parteneriatul nociv 'public-privat' de care am vorbit, și în general caracterul ne-reprezentativ al deciziilor statului a fost posibil tocmai datorită atitudinii majorității, a modului de gîndire al acesteia.

PS: prezumția de nevinovăție a statului a fost invalidată prin destinația pe care au luat-o fondurile publice acordate băncilor prea mari pentru a fi lasate să cadă și prin faptul că nu a stabilit o limită de creștere a acestor 'afaceri' artificiale (induse de stat în economie), și al căror hazard riscă să afecteze încrederea în monopolul emiterii de monedă, deținut tot de stat.

Dărîmarea de mituri - ep. II

Al doilea mit: prețurile la apartamentele românești a ajuns aproape de limita inferioară. Acum este momentul să cumperi.

Aici trebuie să analizăm comportamentul băncilor - ca principali susținători ai prețurilor actuale. Susținători din două motive:

- nu au nici un interes să execute garanțiile la creditele neperformante la un preț real, pentru că astfel ar scădea prețul de ofertă pe care X-ulescu visează că o să-l încaseze vreodată pe apartamentul pe care-l are scos la vînzare, și astfel și-ar faulta singure bilanțurile (am explicat aici cum)

- bruma de clienți prin 'prima casă' trebuie fructificată la maximum indiferent dacă aceștia ajung în incapacitate de plată sau nu; profitul este sigur

Cert este că portofoliile de ipoteci deținute de bănci cresc de la o zi la alta, ca rezultat direct al 'măsurilor anticiclice' luate pînă acum. Deznodămîntul este inevitabil: la un moment dat aceste ipoteci trebuie scoase la vînzare. Scenariul meu în acest caz este că, pentru a nu tulbura prea mult mințile celor care au scoase la vînzare asemenea proprietăți și să-i determnie să scadă prețurile de ofertă, băncile vor prefera să construiască diferite pachete consistente de astfel de ipoteci pe care să le vîndă la prețuri reale (unor fonduri de investiții, de exemplu); zero impact asupra pieței, impact pozitiv asupra bilanțului. Dar foarte posibil ca piața chiriilor să scadă semnificativ, ceea ce nu cred că va fi un impediment pentru evaluatorii bancari - ne-adecvarea utilizării metodei de evaluare prin venituri putînd fi pusă pe seama crizei.

Pentru cei care vor să cumpere, prețurile de ofertă se vor duce destul de lent în jos. Oricît de neinstruit ar fi X-ulescu, după un timp tot mai lasă din prețul cerut. Deci cu cît se întîrzie achiziția unui apartament, cu atît sunt șanse mai mari de a-l cumpăra mai ieftin.

Dacă mai adăugăm și faptul că cererea pentru astfel de proprietăți este decimată fie de criză, fie de oportunitățile reale care apar în economie, obținem încă un mit dărîmat.