Datoria și statul

Statul ca și noțiune poate fi descris în teorie în multe feluri, însă în realitate avem o putere simbolică al cărei prestigiu este încă respectat. Respectul se traduce prin supunere, iar supunerea prin plata taxelor. Această formă de organizare s-a menținut și se menține încă datorită încrederii maselor și acțiunii statului prin educație și prin propagarea în media a unui mod de gândire care să fie favorabil continuității funcționării și existenței 'statului'.

Dpdv sociologic s-a demonstrat că firea oamenilor este programată să facă ceea ce numim bine. Însă reperul ales pentru a cataloga poate fi influențat și manipulat, această flexibilitate fiind uimitoare dar în anumite limite. Cu cât se desfășoară într-un timp mai scurt, cu atât schimbările riscă să fie acceptate mai greu sau să nu fie acceptate de mase. Criza economică vădește faptul că 'statul' a întins prea repede coarda fraudei - ca principal obiect de activitate și izvor de existență - riscul fiind ca mulțimile să aibă mai multe premise care să le poată trezi.

Ce este statul?

Privită ca o persoană juridică statul are conducători, interese, patrimoniu și surse de venit. Mai mult decât o persoană juridică, statul are posibilitatea să-și fraudeze 'legal' angajații/ partenerii.

Noțiunea de stat conține două componente: pe de o parte supușii plătitori de taxe (posesori ai încrederii), iar pe de altă parte cei care administrează banii, sau statul. Ceea ce încă unește cele două baricade este încrederea în puterea simbolică a statului, care este și principalul furnizor de monedă.

Evaluând activele de care dispune un stat - bunuri imobiliare, părți sociale în diferite afaceri, lichidități, surse de energie și materii prime, venituri viitoare din taxe - putem să avem o idee privitoare la bonitatea financiară. Aici mă refer la încrederea terților de a împrumuta statul și de a-l considera un partener cu risc minim. Însă ce se va întâmpla când mai multe state își vor declara incapacitatea de plată? Se va destrăma iluzia care fundamentează valoarea banilor? Sau această schimbare se va produce controlat, tot de către stat?

Personal, cred că datoriile se vor acumula în continuare, la fel și emiterea de monedă și direcționarea ei către anumite interese. Până acum am văzut rezultatele acumulării unor datorii imense, concretizate în dezvoltarea statelor respective și creșterea nivelului de trai. Pe termen scurt, cât o mai ține iluzia valorii banilor, statele vor continua să se îndatoreze sub diferite forme.

Startul în devoalarea iluziei îl vor da cu siguranță acele state cu nivelele cele mai ridicate ale datoriei, interesul fiind de partea lor. Rezultatul ar putea fi scăderea încrederii în monedă, iar aceasta să se devalorizeze aruncând astfel în derizoriu datoriile exprimate în acea monedă.

Probabil că soluția nu va întârzia să apară în momentul în care deruta a cuprins eșantionul critic din masa utilizatorilor de monedă. Sau poate bulgărele o dată pornit, nimeni nu va putea să previzioneze evoluția piețelor, totul făcându-se din mers prin adaptarea la situație. În orice sens va evolua situația, moneda ca mijloc de schimb nu va dispărea, ci doar va suferi schimbări substanțiale.

Continuând scenariul pe acestă direcție, ceea ce numim stat astăzi se poate modifica - elementele aleatoare fiind foarte multe.

Scenarii - piața monetară

1. Euro coboară spre 1,25 $.
Premise: UE reușește să adopte o politică și o poziție cât de cât coerente, chiar dacă nemulțumirile unor membrii încep să se manifeste.
Cauze: în primul rând avem mai multe 'surse' de vești negative. Dacă impactul în piață al publicării datelor negative privind anumite aspecte ale economiei SUA era limitat la un orizont de timp, percepția pieței se schimbă în cazul UE pentru că avem deja rezultatele mai multor politici fiscale, rezultate care apar la intervale de timp diferite. Ca atare, percepția negativă a jucătorilor are toate șansele să fie menținută mai mult timp. Diferența netă dintre cele două mari valute este dată la acest nivel de coerența și unitatea politicii - de orice natură - dusă de cele două entități.
Consecințe: un euro mai slab, forță de muncă și produse mai ieftine (dar degeaba, oricum cererea mondială este în scădere). Slăbirea euro va face ca cererea de dolari să crească pe moment, ceea ce va duce la o amânare a schimbării rating-ului de țară pentru SUA.

2. Euro se menține pe scădere, și coboară sub 1$.
Premise: politicul comunitar nu reușește să-și definească o acțiune comună.
Cauze: presiunea socială din Germania și din țările din nordul zonei euro face ca reprezentanții lor să nu accepte ajutoare de mari dimensiuni pentru grupul PIIGS, totul rezumându-se mai mult la declarații. Altfel spus, neamțul nu vrea ca banii obținuți de el prin muncă să fie folosiți pentru nota de plată a traiului bun al 'purcelușilor'. Atitudinea parazitară a unor membrii ai zonei euro a fost posibilă datorită hibelor de organizare a legislației comunitare.
Consecințe: o posibilă atitudine a Germaniei ar putea fi aceea că 'nu mai am nimic de pierdut', așa că grecii se întorc la drahma lor, iar celelalte tări care au deficite babane vor avea aceeași soartă. Impedimentul cel mai mare îl văd ca fiind dat de interesele Franței, care acum profită din plin de criză și își crește deficitele.

3. SUA și UK primesc un rating de țară scăzut. Euro este tot în zona turbulențelor. $ are volatilitate crescută.
Premise: deficite mari, economiile stau tot mai prost, China are o politică de achiziții de active destul de agresivă, dar panica nu s-a instalat încă, injecțiile cu optimism încă mai au efect.
Cauze: falimentul băncilor americane mici își menține trendul; la fel și șomajul, consumul și politica monetară americană.
Consecințe: monedele țărilor emergente devin atractive și încep să se aprecieze, iar prețurile nominale în $ la bursele de mărfuri încep să crească. Pierderea supremației statelor unite este aproape și o intervenție militară (în Iran, de ex) ar putea aduce noi resurse, sau implementarea unei viziuni radicale asupra economiei; întârzierea oricărei inițiative micșorează considerabil șansele de reușită pentru că economic se scufundă și nu vor mai putea susține o asemenea inițiativă. Interesant de văzut cum se vor comporta chinezii, care au o carte mare de jucat.

4. Cascada de vești proaste continuă, șomajul crește, declarațiile politice rămân la nivelul de declarații. Euro și dolarul au variații mai mari, nu se întâmplă încă nimic spectaculos, dar viitorul este sumbru.
Premise: perspectiva inflației determină țările care au sau pot crea cantități mari de monedă să facă achiziții de active și investiții (China, Rusia, SUA, ...).
Cauze: cererea nu mai este un criteriu pentru investiții, importantă fiind deținerea de drepturi reale de proprietate.
Consecințe: structura acționariatului se schimbă la foarte multe companii, au loc fuzionări și tranzacții consistente. Lichiditățile și investițiile se îndreaptă spre zone considerate ca fiind sigure dpdv al unui potențial conflict militar. Finalitatea poate fi aceea că unii vor deține active, proprietăți, mijloace de producție, iar alții vor deține cantități mari monedă; în acest punct este posibilă o devalorizare accentuată a monedei așa cum o percepem astăzi, un nou acord global și o nouă iluzie pe post de monedă sunt pe punctul de a se naște.

5. Un nou Lehman, dar de data asta în UE. Dolarul este la maxime istorice, euro la valori minime.
Premise: Interdependențele create între piețe împiedică măsuri radicale, aruncarea cu bani noi pe piață fiind acțiunea la modă.
Cauze: un calup de vești proaste privind mai multe țări din zona euro duce la scăderea încrederii în moneda europeană și în capacitatea ei de revenire; nevoia de finanțare a unor state din zona euro nu mai poate fi asigurată prin vinderea de titluri de stat.
Consecințe: Prin contagiune, valul creat riscă să lovească puternic economiile lumii; falimente ale societăților de asigurare și a unor bănci importante. Disperarea europenilor poate duce la restrângerea spațiului de circulație pentru euro. Statele din Europa intrate în incapacitate de plată declanșează un nou tsunami financiar, care ar putea sparge bula imobiliară chinezească. ...

Desigur că și o combinație de informații din scenariile de mai sus este perfect posibilă. Sau partitura după care vor juca statele lumii va fi cu totul alta. Certitudinea este că euro nu poate scăpa ușor de piatra pe care o are agățată de gât (piigs), și nu are sprijinul unei alte economii mari, așa cu $ îi are pe chinezi.

ILUZIA - necunoscuta din ecuaţia crizei

-La ştiri am aflat că în Romania drumurile au fost/ sunt blocate de nămeţi, A1 şi A2 au fost închise zilele trecute, toată ţara e sub zăpadă, blocată. Tot la ştiri, la câteva minute distanţă de prima ştire am aflat că ministerul transporturilor nu va mai avea bani pentru reparaţii de drumuri la primavară pentru că a cheltuit 80 mil euro pentru dez-zăpezitul drumurilor. Observaţi antiteza flagrantă.

-Altă ştire anunţă că zona euro are mari probleme cu deficitele greceşti, că se pregăteşte un atac speculativ auspra euro, fiind posibilă o depreciere a monedei. Se zice că totul a pornit acum ceva timp în urmă când grecii şi-au falsificat datele statistice pentru a intra sub umbrela monedei unice.

-Un prieten spune că marile imperii din istorie au pierit când economia a început să nu le mai funcţioneze, şi nu au mai avut cu ce să-şi plătească armatele. Dar condiţiile erau altele, deci paralela este interesantă dar puţin probabil să se mai repete astăzi.

Elementele comune: statul, moneda şi mulţimile creditoare.

Statul - ca principal exploatator şi beneficiar al fraudei - îşi joacă cartea destul de dur în raport cu plătitorii de biruri, mimând egalitarismul şi caritatea. Normele juridice în materie economică continuă să fie destul de vagi, permiţând cosmetizări şi interpretări în funcţie de situaţie. Tiparniţa sau tastatura de 'făcut' bani este în vogă, iar pixul este rege în domeniu indicatorilor bugetari.

Tot acest circ are un numitor comun, şi anume încrederea. Încrederea generează un sentiment de linişte, de supunere. Încrederea în puterea simbolică cu care este investit politicul, încrederea în forma actuală a monedei, în corectitudinea legilor, ... , tot acest capital de încredere socială crează în prezent o bulă a iluziilor.

Criza a demonstrat până acum că viaţa nu este chiar aşa de roz, însă speranţa menţine deocamdată prizonierii iluziilor captivi în propria lor imaginaţie. Alături de speranţă, o tactică interesantă este distragerea atenţiei de la realitate prin mediatizarea altor subiecte (gripa porcină, încălzirea globala, terorismul, armele de distrugere în masă, probabil un viitor conflict militar, ...), reuşindu-se în acest fel împiedicarea coagulării opiniei publice pentru crearea de atitudini şi curente de opinie. Iluzia încă se mai hrăneşte cu optimismul unor şi prostia altora.

În perspectivă mă aştept la o încercare din partea 'statului' de aşa-zisă reformare, o schimbare de formă. Dacă nici această schimbare nu va reuşi să menţină iluzia sistemului, probabil că următoarea încercare va fi asigurarea unui nivel minim de trai ca şi protecţie socială.

Pe termen mediu mă aştept la folosirea pe post de 'sperietori' a unor idei sau fapte cu scopul de a urmări variaţia unor parametri ca încrederea, atenţia, comportamentul social, în funcţie de care se vor lua decizii. Deja criza este privită de mulţi ca o fatalitate, sursa fiind de natură ... extraterestră.

Destrămarea construcţiilor politice cred că nu se va produce curând. În Imperiul Roman când nu a mai existat suficient aur pentru a bate monedă pentru salariile soldaţilor imperiul s-a destrămat, aurul fiind limitat ca resursă. Iluzia este însă nelimitată şi poate fi înlocuită la fel de bine cu o alta.

Dpdv sociologic urmează o perioadă de studiu practic.

Viitorul este magic :-) . Profitaţi!

PS: cu cât creşte numărul celor adoptă gândirea de tip socialist, cu atât perioada de criză se va lungi. Socialismul este terenul pe care iluzia prinde cel mai bine.

Plantele etnobotanice şi 'statul'

În teorie, într-o economie normală de piaţă orice produs poate fi găsit la vânzare. Cumpărătorii aleg pe baza nevoilor lor ce bunuri cumpără, ca atare selecţia este facută de piaţă prin întâlnirea cererii cu oferta.

Şi aici apare vicierea funcţionării economiei de către ceea ce (încă) numim stat. Exemplul plantelor etnobotanice este actual şi destul de clar: pe piaţă există cerere, însă statul decide în locul cumpărătorului că aceste produse sunt nocive şi, într-un puseu de grijă exagerată faţă de supuşii săi, se pregăteşte de zor să intervină în piaţă şi să interzică produsele. Sau poate că şi acest tip de magazine va avea aceeaşi soartă ca şi alte afaceri rentabile, de exemplu farmaciile, care sunt plafonate demografic. Cu alte cuvinte, nu ai nici o şansă să-ţi deschizi o farmacie într-o zona în care mai există şi alte farmacii. De ce? Fiind o afacere care merge bine, interesul 'statului' este reducerea pe cât posibil a concurenţei.

Pe scurt, problema se reduce la a lăsa sau nu piaţa să decidă care produse îşi merită locul la raft şi care nu.

Din punctul meu de vedere, lipsa oricăror îngrădiri din partea statului - care să distorsioneze oferta - reprezintă primul pas în ieşirea din criză; de acord că e un pas mic, dar ar putea fi un început.

Dpdv juridic contractul de vânzare-cumpărare, care poate fi prezumat în cazul oricărei vânzari, este bilateral, cu titlu oneros, consensual şi translativ de proprietate. Vânzătorului îi revine obligaţia conservării bunului până în momentul predării, şi răspunde pentru acesta în cazul viciilor ascunse. Cumpărătorului îi revine obligaţia de a-şi asuma toate consecinţele ce decurg din deţinerea dreptului de proprietate, precum şi responsabilitatea utilizării bunului respectiv. Tot codul civil ne precizează că fiecare persoană majoră este răspunzatoare de actele şi faptele juridice pe care pe produce. Din această perspectivă, intervenţia satului în economie este negativă, şi poate fi interpretată ca fiind:
- totalitară - pentru că, pe de o parte împiedică satisfacerea unor nevoi, iar pe de altă parte distorsionează raportul cerere/ofertă;
- neproductivă - pentru că interzicerea tranzacţionării unor bunuri va duce inevitabil la dispariţia profiturilor, implicit la scăderea veniturilor din taxe.

Schimbând premisa initială - aceea a unei economii de piaţă - cu premisa unui socialism prost înţeles şi aplicat, putem să spunem că majoritatea populaţiei habar nu are cu ce să-şi satisfacă nevoile, iar statul îşi justifică existenţa prin grija faţă de cei mulţi şi proşti, şi decide în locul gloatei. Prima urmare este o schimbare a structurii consumului, următoarea fiind formarea unor mentalităţi de turmă, în care părerile personale nu mai conteaza (de fapt aproape că nici nu mai există, neavând un fundament şi o motivaţie reală). Continuând raţionamentul, libera iniţiativă este sufocată, toţi asteptând ca statul să le rezolve problemele - aici se altoieşte din plin şi încrederea în promisiunile electorale.

Socialiştii spun ca ei ştiu mai bine ce nevoi ai tu şi ce bunuri ar putea să-ţi satisfacă acele nevoi. Probabil că aceşti socialişti ar ajunge să susţină că Dumnezeu a fost de vină că a plantat pomul cu fructul interzis în Rai, şi nu Adam că ar fi mâncat din acel fruct, el fiind de fapt o victimă. Şi aberaţiile socialiştilor nu se opresc aici.

În concluzie, fiecare persoană este răspunzătoare pentru actele şi faptele sale, şi consecinţele trebuiesc asumate de fiecare. Dacă vom continua să refuzăm să ne asumăm responsabilităţile ce decurg din acţiunile noastre, favorizăm prin asta socialismul, intervenţiile etatiste şi nivelul de trai scăzut.

Reforma statului?!

Pentru a înţelege mai bine cum stau lucrurile în lumea în care trăim, vă recomand să citiţi o lucrare interesantă (scrisă de Hans Hermann Hoppe). Probabil că după aceea veţi înţelege mai bine ce s-a întâmplat în realitate cu proprietatea publică, dominantă în comunism. O mostră aveţi aici, iar alta aici.

De altfel, lipsa reprezentării intereselor naţionale de către clasa politică face din economia românească un teren fertil pentru tot felul de afaceri şi experimente. În acest context nu trebuie să ne mire faptul că în curând Casa Poporului poate deveni mall, sau că în parlament se vor face cursuri pentru utilizarea flăcării violet.

Trecând cu vederea peste aceste 'chestii' (mortul de la groapă nu se mai întoarce), remarc în ultima perioadă tot mai multe ştiri privind o nouă creştere a fiscalităţii. Nu mă refer aici la desfiinţarea microîntreprinderilor sau la o aberaţie de genul taxei pe fast-food, ci la aplicarea CAS-ului la dividende. Singura logică care o găsesc este aceea că era imposibil de catalogat toate afacerile care mai mişcă în ţara asta, cărora trebuia să li se aplice un impozit forfetar; taxând dividendele, e clar că toţi aceia care nu au închis şi obţin profit trebuie să plătească. Aceeaşi Mărie, cu alta pălărie.

O altă fanotmă care bântuie media este aceea a economiei subterane, nefiscalizată, pe care mai marii noştrii s-au gândit să o taxeze. De fapt totul este numai un joc de imagine, care să calmeze spiritele şi să le facă să accepte o fiscalitate mai mare.

Cauzele? Parţial neştiinţă, parţial datorii mari de plătit din banii publici, după alegeri.

Rezultatele? Un mediu privat din ce în ce mai anemic, ameninţat pe zi ce trece de perspectiva dispariţiei.

Opinia mea este că statul nu poate supravieţui fără un sector privat sănătos, pe care să-l căpuşeze şi care să-i ofere taxe şi impozite care să-i permită tot felul de 'achiziţii'. Dar asta e valabil doar în pseudo-capitalismul în care am trăit până acum, şi perfect inutil într-un sistem aşa zis 'social democrat' (socialist, comunist).