Un paradox aparent (II)

În articolul precedent am surprins realitatea în mod imparțial. În acest articol voi analiza cîteva nuanțe de bază în înțelegerea deciziei și acțiunii omului; aceste nuanțe vor ajuta la o mai bună înțelegere a comportamentulul 'majorității' - așa cum am definit-o în articolul trecut.

Educația nu înseamnă numai transmiterea unor cunoștințe despre un domeniu sau altul. Înseamnă mult mai mult.

În primul rînd înseamnă educație socială (dezvoltarea caracterului, a personalității, cunoașterea sinelui, a eului propriu, valorizare personală, încredere în sine, ...); de obicei acest tip de educație se face în familie, iar de cele mai multe ori nu se face. Dpdv pshihologic lipsa sau precaritatea educației sociale afectează capacitatea de folosire a rațiunii.

Iată explicația: omul învață și ia decizii toată viața, de cînd se naște și pînă moare. Diferența este că în stadiul de copil rațiunea este mai puțin dezvoltată și sentimentul este baza deciziei. Pe măsură ce timpul trece lucrurile se inversează. Dar fără o educație socială solidă foarte mulți oameni ajung la maturitatea fizică fără să-și poată fructifica tot potențialul rațiunii; sînt 'ne-terminați'/ neîmpliniți ca și dezvoltare personală, iar sentimentul are un rol destul de important în procesul decizional.

Ca axiomă, cînd logica/ rațiunea se epuizează în perceperea realității (fie în mod natural sau datorită lipsei unei educații sociale solide), intră în funcțiune sentimentul.

Lipsa de 'memorie colectivă' pe termen mediu, discursul politic, marketingul, toate acestea se adresează părții sentimentale a omului. Mulțimile nu se cîștigă cu idei logice, raționale, ci ele se seduc. Vorbim aici de sentimente ca încrederea (de la politică și pînă la fundamentul valorii banilor), frustrarea, orgolii personale, ... . Toate aceste sentimente pot fi, și sînt, manipulate.

Vă propun să faceți acest exercițiu individual: încercați să vă surprindeți starea de spirit cînd vă circulă prin minte diverse ideii din spațiul public (în special legate de politic). Analizați daca interesele dvs. personale sînt/ vor fi afectate de posibilele schimbări (singura justificare reală a oricărei stări de spirit, sentimentale).

Dacă vă simțiți frustrați/ entuziațmați de deciziile politice și interesele voastre sînt foarte slab sau deloc afectate/ favorizate, înseamnă că sînteți ușor manipulabil și trebuie să începeți să vă straduiți să fiți mai individualist (ca opus al idealismului).

Discursul în spațiul pubilc, 'mi se pare ...', 'cred că ...', niciodată 'sînt sigur ...'; observați că totul este relativizat și se schimbă rapid în funcție de starea de spirit. Cel mai bun exemplu - studiați modul cum mulțimile iau decizia de a vota o persoană sau alta. Sau cît de bine își gestionează bugetul familiei. Totul este numai sentiment.

Acolo unde principiul de bază este calculul economic și primează interesul individual, rațiunea, putem vorbi de existența unei capacități reale, raționale de discernămînt a omului, văzut ca făcînd parte dintr-o comunitate.

Un paradox aparent

Precizez de la început faptul că acest articol nu se referă strict la România, ci prezentarea este una principială.

Paradoxul este următorul: ca formă de conducere a comunităților avem decizia majorității (dictatura majorității), iar pe de altă parte IQ-ul mediu al acestei majorități este de regulă sub media întregii populații.

Și cum inteligența este singura care creează valoare adăugată și inovație, rezultă clar că această majoritate nu poate produce suficient de multe resurse astfel încît să se poată auto-întreține la standardele la care trăiește astăzi.

În spațiul real inteligența se grupează sub forma unor afaceri care crează plus valoare suficient de multă pentru le conferi o putere de negociere crescută; aceasta se traduce într-o foarte bună reprezentare a intereselor proprii chiar și în raport cu reprezentanții conducerii politice.

Paradoxul este aparent deoarece puține decizii ale politicului sînt cu adevărat în favoarea majorității; aceasta este normalitatea, starea de echilibru a societății.

Altfel spus, o masă mare de proști nu poate conduce o minoritate de deștepți atît timp cît este dependentă de valoarea adăugată produsă de această minoritate, iar politicul nu poate decît să favorizeze interesele acestei minorități.

Acesta este firescul în orice societate; beneficiile majorității de pe urma deciziilor politice sînt direct proporționale cu media IQ-ului acestei majorități. Cu cît media de inteligență a majorității este mai ridicată în comunitatea respectivă, cu atît beneficiile ei de pe urma deciziei politice sînt mai mari.

::continuarea in articolul următor::

Interesele statului

Nuanțele acestor interese pot da o anumită predictibilitate și pot fi folosite în deciziile personale.

În acest articol voi analiza cîteva aspecte care țin de bani.

După cum bine știți, statul deține monopolul emiterii de monedă, iar parteneriatul statului cu băncile private asigură relația cu clienții. Acest monopol împreună cu sistemul lui de utilizare este cea mai eficientă formă de gestionare a monedei inventată pînă în prezent (demonstrația aici).

Plecînd de la aceste premise, statul va face tot posibilul pentru a diminua/ acoperi pierderile suferite de bănci ca urmare a asumării unor riscuri prea mari; pe termen scurt și mediu:

1. programe gen 'prima casă' care au scopul de menține speranța vînzătorilor la un preț mare cît mai mult timp. Nivelul prețurilor de ofertă este invers proporțional cu nivelul cheltuielilor cu provizioanele ale băncilor, deci o scădere a prețurilor cît mai lentă este benefică pentru stat (vezi demo aici). Beneficiu: nu vă grabiți să cumpărați imobiliare la prețurile date în acest tip de programe. Sînt mult mai mari decît realitatea. Un preț bun veți găsiți probabil după ce acest tip de programe vor dispărea, iar vînzătorii vor reveni cu picioarele pe pămînt.

2. piața determină cursul valutar, dar în piață avem jucători tari (băncile naționale), al căror interes este menținerea cursului pe cît posibil între anumite paliere pentru a nu crește rapid restanțele la credite. Desigur că pot exista și anumte variații. Beneficiu: nu va grăbiți să cumpărați sau să vindeți valută bazîndu-vă doar pe impulsul de moment sau pe părerile diverșilor analiști. Calculați randamentul cel mai bun la plasarea economiilor, iar dacă aveți nevoie de o altă valută, așteptați momentul potrivit pentru a cumpăra.

3. Grecia și armaghedonul economic. Este o sursă de profit pentru unii și de pierdere pentru cei care chiar cred în acest armaghedon și încearcă să se 'salveze'. O afacere care merge bine: vînzător de metale prețioase. Situația din Grecia este 'complicată'. Tehhic este simplă - BCE crează cantitatea de monedă scripturală necesară și o pune în calculatoarele grecilor. 'Complicat' este numai ambalajul mediatic, explicația unui asemenea ajutor pentru că orice greșeală ar putea dinamita baza valorii banilor - încrederea. Se testează diverse idei pe media și care prinde mai bine aceea va fi soluția cîștigătoare - exemplu 'banii vin de la un grup de investitori privați care au ajuns la o înțelegere cu politicul, bla, bla'. Beneficiu: nu vă alarmați inutil și mai ales nu vă grabiți 'să vă salvați' economiile cumpărînd diverse.

Eficiență. Vești bune

Absolut toate schimbările care au avut loc în istoria omenirii în modul de organizare al comunității (de la cele mai mici pînă la marile imperii și statele națiune) au avut două componente principale: socialul și inovația. Cele două elemente esențiale și interdependente reprezintă mobilul oricărei schimbări în modul de organizare umană.

Totdeauna organizarea socială a fost și este dependentă de nivelul de inovație existent. De-a lungul istoriei civilizațiile care dețineau o armă nouă sau o serie de cunoștințe tactice sau de organizare socială au fost mereu civilizațiile conducătoare. Romanii au reușit să-și construiască marele imperiu printr-o organizare socială net superioară celor existente pînă atunci, iar vikingii și-au menținut supremația cu ajutorul acelor ambarcațiuni acvatice foarte rapide și a armelor pe care le dețineau. Toate marile civilizații și-au pierdut supremația numai în momentul în care unicitatea avantajului adus de o organizare socială mai bună sau de inovație a dispărut sau a fost depășit în eficiență de un alt sistem mai performant. Acolo unde inovația a fost prezentă la mai multe comunități la același nivel, organizarea socială a făcut diferența între dominator și dominat, între administrator și administrat.

De fapt, legatura dintre organizarea socială și inovație este una organică, cele două laturi neputînd fi total despărțite. Toate aspectele vieții unei comunități depind de cele două variabile, inclusiv domeniul economic.

Ași putea să afirm chiar faptul că modelul de organizare socială și inovația crează paradigma socială și definesc categoric modul de gîndire și acțiune umană, succesiunea acestora avînd la bază criteriul de eficiență, iar timpul fiind mărimea fizică care validează acestă eficiență.

Apariția monedei în schimburile de bunuri, apariția bursei, a etalonului de metal prețios, a băncilor centrale, a rezervelor fracționare, a derivatelor financiare și mai nou a certificatelor de emisii de carbon au la baza lor o evoluție a inovației și o mai bună adaptare/ organizare socială. Și putem generaliza; orice evoluție - de la arme pînă la cel mai neînsemnat aspect al vieții - se bazează pe inovație și organizare socială. Ca axiomă, o mai bună organizare socială are potențial să genereze inovație, iar inovația prezentă într-o comunitate poate să schimbe organizarea socială.

De exemplu, băncile primitive erau doar niște simple depozite de metale; tiparul a făcut posibilă apariția bancnotelor și a biletelor emise de bancă și a creat premisele apariției băncilor centrale, iar computerul a făcut posibilă existența rezervelor fracționare, a tranzacțiilor electronice și a monedei scripturale. Observați că evoluția inovației reflectată de istoria monedei se bazează pe o serie de schimbări sociale, pe o optimizare a relațiilor sociale și o adaptare a lor la noile realități. Micile erori în organizarea socială au fost eliminate de istorie, ineficiența nu a rezistat niciodată în timp.

Părerea mea este că acum omenirea (datorită globalizării, inovației și a posibilităților multiple de socializare oferite de inovație) se află la un moment în care acestă paradigmă socială se schimbă.

Unde ne aflăm?

În primul rînd granițele au căzut în fața capitalurilor, inovația a eficientizat comunicarea și comerțul pînă la nivele de neimaginat cu cîțiva zeci de ani în urmă. Naționalismul, societățile centrate pe religie (ex. statele musulmane) sau cele totalitare aparțin deja trecutului (ineficiența lor a fost demonstrată). Cele două variabile interdependente - organizarea socială și inovația - crează istoria. În al doilea rînd domeniul energiilor alternative își începe expansiunea. Sistemul în care omul percepe și cuantifică valoarea se schimbă, se reformează continuu, iar inovația/ cercetarea a devenit lucru de echipă.

Aici se impune o mențiune: schimbarea acestei paradigme sociale se petrece la o scară temporală cuantificată în zeci de ani/ ani, cu cît inovația evoluează cu atît viteza de adaptare a socialului crește, implicit durata de schimbare a modului de organizare socială scade. Uitați-vă numai în ultima sută de ani cît de mult a evoluat inovația, cîte tipuri de organizare socială au existat și cîte schimbări adaptive au avut loc în lumea întreagă.

Sistemul economic nu este altceva decît o parte a organizării sociale, iar schimbarea paradigmei de care povesteam nu înseamnă nimic altceva decît o adaptare a economicului la noile realități. Este posibil ca viitorul să ne descopere că nu mai avem nevoie de forma actuală a monedei, iar criteriul schimbului/ alocării resurselor să fie reprezentat de o cuantificare a inteligenței.

Cert este faptul că orice paradigmă socială (exact așa cum am definit-o - o îmbinare organică a organizării sociale și a inovației) a cărei ineficiență a fost dovedită nu mai poate fi experimentată din nou. Ca urmare, în domeniul economic este imposibilă o reîntoarecere la etalonul de metal prețios sau o desființare a băncii centrale sau a monedei și revenirea la sistemul bancar anterior apariției băncii centrale. Nostalgiile sînt bune doar ca exercițiu de imaginație în acest caz. Contextualizarea oricărei idei de reformă și dezvoltare ulterioară și legarea ei de paradigma socială actuală este cheia testării validității.

Așa cum am afirmat, schimbarea acestei paradigme sociale este destul de lentă și nu se petrece peste noapte (pentru cei interesați, dar vor fi destul de mulți care vor fi surprinși :-) ), ca atare orice zvon de schimbare iminentă se bazează doar pe ne-cunoaștere.

Deci eficiența este legea care guvernează activitatea umană și determină schimbarea paradigmei sociale. 'Criză' este denumirea generică a perioadei de timp în care această paradigmă socială se schimbă. Această evoluție este firească, normală, iar faptul că vom trăi și vom experimenta un nou mod de organizare socială mult mai eficient decît ceea ce am avut pînă acum ar trebui să ne bucure.

Ce va urma? Un posibil scenariu în următoarele articole.

Ce ne așteaptă în 2011

Șomajul real va continua să crească și veștile proaste care vor ține prima pagină vor perpetua starea de frica/ incertitudine care determină un comportament de economisire.

Prima consecință va fi o cerere din ce în ce mai redusă (comparativ cu perioadele precedente) pentru toate bunurile și o presiune suplimentară pe reducerea prețurilor. Singura excepție vor fi produsele indispensabile (alimente, medicamente, utilități) a căror cerere este ușor inelastică, fapt ce va determina și o schimbare în structura consumului individual și renunțarea la calitate, la anumite servicii și la alte bunuri de folosință îndelungată.

A doua consecință va fi continuarea scădereii încasărilor bugetare, noi 'aparente' reduceri de cheltuieli inutile, dar reduceri reale de personal bugetar. Bani de la FMI nu vor mai veni, cel mai probabil finanțele vor ieși pe piața externă pentru noi împrumuturi ca să acopere 'deficitul' bugetar. Tendințele de deflație se vor accentua, iar creșterile nejustificate de prețuri la produsele de monopol (carburanți, energie) vor împinge tot mai multe firme spre zona nefiscalizată a economiei. Sperietoarea celor care văd statul ca fiind în centrul universului, numită deflație va ajuta banca centrală să facă față așa-ziselor presiuni de depreciere; faptul că FMI-ul nu mai consideră necesar un nou împrumut pentru o țară a cărei faliment ar fi cauzat mari pierderi întregii regiuni dovedește acest lucru.

Piața imobiliară va continua să scadă, deci cei care au lichidități și vor să cumpere vor trebui să mai aștepte deoarece mai este loc mult pentru scăderi substanțiale; piața muncii și creditarea vor fi ca și inexistente. O bancă mare ca și active și-a anunțat deja intenția de a părăsi piața romînească. Și asta în condițiile în care nivelul lichidității în sistemul bancar este destul de bun. Singurul motiv îl văd în anticipările proprietarilor privind profitul băncii, așteptări care tind spre zero (nu mai comentez creșterea cheltuielilor cu provizioanele).

Mișcări sociale de amploare nu vom avea nici anul viitor; o mișcare socială presupune existența unui grup social închegat în jurul unui interes comun sau o populație conștientă de propriile drepturi și interese. Nici una din acestea nu există în Romania.

Serviciile oferite de stat (învățămînt, sănătate, justiție) își vor continua trendul de scădere a calității. Fiscalitatea este posibil să mai crească din semestrul al doilea, dar numai dacă ieșirea pe piețele externe pentru noi împrumuturi se va dovedi prea costisitoare sau nu va reuși la dimensiunile propuse. O variantă la creșterea fiscalității o reprezintă introducerea/ creșterea co-plății în serviciile oferite de stat. Același lucru de fapt, numai că majorarea o vor suporta numai cei care vor apela la asemenea servicii.

Anul viitor mai mult ca sigur că nu vom avea: inflație mare sau hiperinflație, creștere economică, deprecierea accentuată a leului față de alte valute, reluarea creditării, stoparea căderii la imobiliare, o majoritate care să gîndească mai mult decît pînă acum - cu emigrarea asta chiar nu mai sînt șanse :-)) , dobînzi mai mari la depozite, terminarea crizei și reluarea creșterilor, ... (lista rămîne deschisă).

Un posibil etalon al valorii

Politica de umplere a golurilor sistemului bancar cu bani publici (existenți sau împrumutați) o consider doar o 'cîrpeală', care nu va ține prea mult timp datorită creșterii fiscalității.

Este demonstrat faptul că frauda a fost naționalizată prin apariția băncilor centrale; se poate spune că statul contribuie într-o mare măsură la fraudarea cetățenilor săi. E evident acest lucru.

Pentru a fi constructiv, voi încerca să vin cu o alternativă. Teoretică; pentru că reforma practică ține de domeniul socialului unde schimbările se produc destul de lent, iar o schimbare reală se va produce numai atunci cînd statul și-a epuizat toate încercările de a-și conserva puterea și noile mentalități vor forța acestă reformă.

Plec de la premisa ca renunțarea la etalonul aur a fost o decizie bună, iar sistemul de rezerve fracționare este benefic (poate fi și nociv, într-adevar, dar bine utilizat poate aduce beneficii serioase). Afirmația că frauda a fost naționalizată se bazează tocmai pe modul de utilizare a acestui monopol de către stat, prin eliminarea oricărui etalon care ar fi putut să stopeze expansiunea monetară etatistă.

După cum bine se știe, cererea și oferta sînt baza oricărei piețe și au în spate oamenii cu nevoile lor, nevoi care trebuie satifăcute. Tot oamenii, prin muncă, crează valoare adăugată si prosperitate. În timp însă dimensiunile cererii și ofertei se schimbă, la fel și oamenii și modalitățile de a crea valoare adăugată. Între numărul oamenilor dintr-o comunitate, nevoile lor și posibilitățile lor de a crea valoare adăugată (inteligență) există o legătura directă, naturală, legătură care trebuie acoperită de funcțiile monedei. Trecerea timpului face necesară actualizarea nevoilor, ajustează numărul oamenilor și diminuează parțial valoarea adăugată creată. Dintre toți acești factori dinamici, singurul care poate schimba cursul este omul, prin acțiunea lui.

Folosirea extensivă a funcțiilor monedei prin crearea unor cantități uriașe de monedă nouă cu ajutorul setării defectuase a multiplicatorului creditului a dus la exacerbarea consumului cu mult peste posibilitățile reale ale oamenilor de a crea plus valoare. Ca virtualitate, acestă expansiune monetară ar fi putut să stimuleze și inovația, dar timpul prea scurt în care avut loc a făcut imposibilă creșterea porporțională a inovației.

Mai mult ca sigur că acest tip de - să le numim impersonal - erori au obiective pe termen scurt și se pot repeta oricînd, atît timp cît cantintatea de monedă existentă poate fi multiplicată exponențial. Părerea mea este că totul se reduce la setarea corectă a multiplicatorului creditului. Legarea multiplicatorului creditului de dinamica populației poate fi cheia rezolvării problemei. Nu pot să expandez masa monetară decît cu acel procent cu care crește numarul populației - văzută ca potențial de creare de valoare adăugată; în rest, orice bancă trebuie să acorde credite doar din depozitele atrase.

Concomitent, liberalizarea accesului pe piața bancară și includerea băncilor în legea falimentului persoanelor juridice (fără nici o excepție de la regulă) ar duce practic la externalizarea actualului 'parteneriat' public-privat al administrării monedei.

Într-o comunitate cu un număr de oameni destul de ridicat, dar care duce lipsă de inteligență, inovație, reglarea cantității de monedă cu valoarea acesteia o va face piața. La fel și în cazul țărilor cu un grad de tehnologie ridicat - vor avea o monedă puternică. Masa monetară crește datorită creditului acordat pe baza valorii adăugate estimate a fi creată în viitor; multiplicatorul creditului fiind destul de jos eficiența cu care băncile vor acorda credite va fi destul de ridicată.

Imposibilitatea practică a acestei idei stă tocmai în faptul că aplicarea ei presupune renunțarea benevolă a statului la puterea pe care o deține prin administrarea acestui monopol al monedei.

Cu cărțile pe față

Confirmarea ideilor din ultimele 2 articole publicate pe acest site a venit astăzi printr-un interviu al d-lui Trichet, interviu semnalat de Horia.

Conform sursei, dl Trichet a declarat că investitorii și deținătorii de bonduri (mai mult ca sigur că se referea la cele din zona euro) nu ar mai trebui să-și facă griji asupra riscurilor de pierdere prin falimentul unor state deoarece BCE va acoperi aceste pierderi. Această declarație are un substrat consistent.

Așa cum am demonstrat, statul face regulile pe piața bancară, iar proasta administrare a acestui monopol a indus în economie dezechilibre macroeconomice.

Problema principală este legată de î n c r e d e r e - ca și fundament al existenței monedei. Dacă proasta administrare a sistemului bancar a creat probleme (pierderi) interfeței cu consumatorul și de acei bani a beneficiat majoritatea oamenilor din respectiva comunitate, atunci este perfect justificată acoperirea momentană a acestor pierderi cu bani de la bugetul de stat. Practic, statul își mută banii dintr-un buzunar în altul; dar acest lucru trece ne-observat datorită lipsei din capul majorității oamenilor a legăturii dintre bancă și stat.

Bugetul deficitar trebuie echilibrat. Statul are două opțiuni: fie crează monedă nouă (BCE cumpără bonduri, dar erodează încrederea de care vorbeam), fie 'se împrumută' - adică în schimbul unor promisiuni folosește bani existenți.

Irlanda a fost 'ajutată' de BCE și FMI; deci de către stat, dar după cum se preconizează urmează la rînd economii cu nevoi uriașe de finanțare (Spania, Italia), ceea ce ar putea duce la pierderea controlului statului asupra cantintăților uriașe de lichidități sau la deprecierea monedei euro.

Declarația lui Trichet - cum că BCE va acoperi toate pierderile din bonduri - nu înseamnă altceva decît că, pe de o parte statul încearcă să folosească în acoperirea deficitelor bani existenți în piață fără să mai creeze cantități suplimentare (reducînd astfel din riscul pierderii de încredere), iar pe de altă parte garantarea pierderilor confirmă ipoteza că în lipsa banilor din piață statul tot va acoperi acele deficite cu bani noi.

Mutarea făcută - de a trece atenția opiniei publice de la pierderile băncilor (pompos numite afaceri private) la problemele deficitelor naționale - este destul de inteligentă pentru că trece într-un con de umbră sectorul bancar, conservă încrederea și reduce semnificativ - prin crearea de probleme reale datorită majorării fiscalității - riscul de implozie al actualului sistem social.

CDS-uri, dobînzi, diverse cotații, și altele asemenea sînt perfect valabile cînd vorbim de acțiuni individuale. Cînd vorbim de state, nu mai au nici o valabilitate pentru că devin non-sens. Ex: e aberant să vorbeasc eu ca stat despre intrarea mea în faliment cînd pot oricînd să creez noi cantități de bani cu care să-mi plătesc datoriile sub o formă sau alta.

Însă Dansul are loc pe sîrma fragilă numită încredere, sîrmă puternic susținută de doi stîlpi: prostie și interesul reprezentanților statului de a-si menține supremația dată de puterea simbolică pe care o dețin.

Partida de șah (pentru că viitorul este imprevizibil) dintre acțiunile indivizilor și cele ale statului se bazează pe greșeala adversarului și nu pe inteligența proprie, ceea ce reduce gradul de predictibilitate a ceea ce va urma.

Vînătoarea de vrăjitoare

Sau furtună într-un pahar cu apă. Nimic mai mult. Realitatea rămîne aceeași.

"Băncile sunt vinovate, dau cuvântul ăsta tare ca să-i provoc pe bancheri, pentru 22 de miliarde de euro din cele 90 de miliarde de euro, că ei ne-au dat credite. Numai la nivelul populaţiei sunt 4,5 milioane de persoane care au luat credite, aceasta reprezintă 50% din populaţia activă. Deci eu cred că la întrebarea cine a îndatorat România trebuie să avem în vedere acest lucru care nu e de neglijat. E clar că decizia a fost democratică, nu a luat-o X sau Y", a spus Isărescu la Forumul Bancar Român.

Faptul că statul - prin banca centrală - a acționat total eronat se vede prin graba cu care încearcă să salveze sistemul bancar cu bani publici, adică să-și salveze propria 'afacere', propriul monopol.

Debitorii, după ce s-au îndatorat, încearcă să scape de asumarea răspunderii pentru faptele personale și încep o adevarată vîntoare de vrăjitoare - căutarea vinovaților pentru prostia proprie (val care nu va întîrzia să fie maxim exploatat de socialiști).

Cine este de vină? Întrebarea este total aberantă după părerea mea și total neconstructivă. Evidența ne arată, pe de o parte un sistem bancar etatist prost administrat (falimentul lui însemnînd practic falimentul statului, pînă la care mai sînt de cheltuit bani publici) și pe de altă parte debitorii cu datorii pe termen mediu și lung (afaceri nereușite după părerea mea, și care trebuie să suporte consecințele).

Dacă introducem în ecuație sistemul politic democratic pe care se bazează funcționarea statului (dictatura majoritații) putem trage cîteva concluzii. Prima - în orice comunitate majoritatea dictează, iar dacă această majoritate îndatorată crează probleme prin creșterea restanțelor rezultă clar că este îndreptățită acțiunea de salvare a băncilor cu bani publici (exact ce spune guvernatorul cu decizia democratică); în acest context nu cred că ar mira pe nimeni chiar o ștergere a datoriilor, dar în acest moment nu este bine cristalizată o opinie publică în acest sens și destul de puternică ca să susțină această măsură. A doua - consecințele le va suporta inveitabil toată comunitatea, decizia 'democratică' aparținînd majorității. A treia - declarații de acest tip, care amestecă sentimentul (justițiar - găsirea și pedepsirea vinovaților, dreptatea socială, adică a majorității, ... ) cu realitatea economică nu au alt rol decît acela de a cristaliza opinia publică într-un sens sau altul, sens de care depind acțiunile viitoare ale reprezentanților statului, inclusiv viitorul economic al întregii comunități.

În concluzie, crearea unei majorități în jurul unei opinii, dpdv al statului, este cea mai bună soluție pentru că va da cursul acțiunii viitoare pentru continuarea protejării actualului monopol și va amîna disoluția/ reformarea sistemului, iar dpdv individual, al mersului firesc, natural al lucrurilor este cea mai nerentabilă variantă.

PS: nu uitați că statul prin creșterea fiscalității forțează crearea acestei majorități prin eliminarea puterii de negociere a celor care ar fi putut veni cu soluții, putere de negociere care dispare pe măsură ce puterea economică privată dispare.

Irlanda și firescul situației

Exact ca și în cazul Greciei și al altor state care s-au îndatorat pentru salvarea băncilor, începînd cu celebra "to big to fail" americană, toată avalanșa de bani publici pornită spre sectorul bancar - chiar dacă provin din împrumuturi - este oarecum firescă.

De ce?

Așa cum am demonstrat, parteneriatul public-privat al administrării monedei funcționează încă destul de eficient (... statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol - al emiterii de monedă - și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. ... . Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței. (aici) ). Dincolo de orice discuție despre moralitate și etică, avem o realitate. Ca orice afacerist 'grijuliu', statul face tot posibilul ca această afacere să nu intre în faliment, și finanțează băncile din banii care îi deține. Aceasta este traducerea agitației din aceste zile în jurul Irlandei și foarte probabil că agitația se va muta și în alte state europene; finalul agitației este același: anunțul euforic al salvării, anunț menit să liniștească și să aducă speranță, va încerca să pună într-o lumina pozitivă politicul. Acest parteneriat a devenit în condiții de criză un joc din care cei doi parteneri nu au cum să iasă, sînt captivi: băncile nu pot renunța pentru că ar trebui fie să-și închidă ușile, fie să fie naționalizate. Nici una dintre aceste variante nu convine celor doi parteneri - prima pentru că ar surpa încrederea în monedă, deci în deținătorul monopolului monedei și ar aduce pierderi, iar a doua pentru că naționalizarea în scurt timp unor uriașe pierderi ar fi sinucidere politică. Dar dacă totul se petrece lent ...

Dpdv sociologic, acest parteneriat are foarte mari șanse să nu fie încheiat datorită influențelor venite dinspre electorat. Percepția publică (a clienților) este că bancile sînt afaceri private, că băncile centrale crează 'doar' cadrul juridic, bla, bla, bla. Asocierea statului în funcționarea sistemului bancar nu este percepută de opinia publică. În ochii acesteia, statul este doar o biată victimă colaterală a crizei. Furia, frustrarea, învinovățirea, satanizarea, incriminarea, frica sînt stări și comportamente adoptate și dirijate mediac împotriva băncilor. Efectul cultivării și adoptării unor asemenea comportamente va facilita naționalizarea treptată a întregului sector bancar, deci cursul acțiunii merge în direcția bună, dorită de cei care vor salvarea sistemului/ afacerii/ parteneriatului.

Dpdv economic, așa cum decurg acum lucrurile, viitorul este socialist. Aceasta o demonstrează statul din plin prin politica fiscală. Creșterea fiscalității nu face altceva decît să taie puternic din puterea de negociere care ar fi putut să o aibă terții (sau cei care nu sînt implicați în acest parteneriat) în a determina o schimbare, putere de negociere care dispare pe măsură ce puterea economică privată dispare.

Sînt perfect de acord cu reducerea dimensiunilor aparatului administrativ, cu reducerea cheltuielilor, dar totul este de formă dacă nu duce și la diminuarea reală a cheltuielilor astfel încît să nu mai fie nevoie de noi împrumuturi sau de creșterea fiscalității. Eroarea de logică care apare în ochii opiniei publice este dată tocmai de aceste concedieri din sectorul public, care mimează reforma statului și mută centrul atenției publice către termenul impersonal de 'criză' (aceeași poveste ca și corupția, terorismul, încălzirea globală); o dată adoptat de către mulțime, impersonalitatea acestui termen trece, în mod inconștient, și asupra responsabilității, ceea ce face ca 'toți să stea la locurili lor' :-)

Judecînd viitorul prin acceastă cheie descrisă în raționamentul de mai sus, nu trebuie peirdută din vedere și concurența statelor în a fi cît mai influente unele în raport cu celelalte. Momentan au gasit soluția care le ajută să scape temporar de problemele interne. Cu cît va trece mai mult timp pînă la o reformă reală, cu atît va fi mai greu de înlăturat/ reformat/ înlocuit actualul sistem. Cert este că nevoia de monedă este o nevoie reală, care nu va dispare; moneda la fel. În schimb monopolul emiterii de monedă e posibil să dispară sau să fie administrat după reguli noi.

Pe termen mediu, atît timp cît fiscalitatea va crește și va rămîne crescută, sînt create premisele unei scăderi generalizate a nivelului de trai și a întîrzierii reformei, implicit a reluării oricărei creșteri.

PS: Voi mai reveni pe acest subiect și în alte articole.

Despre ineficiență și prostie

Gata, m-am întors din acest concediu prelungit și foarte plăcut, timp în care m-am rupt aproape total de ceea ce se întîmpla prin Romania.

Și nu cred că am pierdut nimic; comportamentul politicului este din ce în ce mai previzibil. Neputința de a înțelege posibilele efecte ale unor măsuri fiscale, precum și optimismul afișat la vederea pe hîrtie a dispariției deficitului bugetar sînt realitate. Tind să cred că există mai multă neputință decît rea-voință.

Voi comenta cîteva subiecte care au apărut în media vara aceasta.

- Să începem de la inutilitatea promovării turismului fără să existe un minim de infrastructură turistică (site-uri specializate în care poți să-ți planifici o excursie de la transport pînă la cazare și obiective de vizitat, refacerea marcajelor la traseele montane, curățarea de gunoaie a acestora, ... ). Pe termen foarte scurt poate funcționa cheltuirea banilor publici - vin cîțiva turiști, se lecuiesc, forumurile se umplu cu impresii negative și se termină tot efectul promovării. Mult mai probabil că banii cheltuiți pe brandul turistic depășeșc cu mult micile profituri făcute în vara asta.

- Am observat o ciclicitate în declarațiile politice pline de optimism: gata, intrăm în faliment și nu mai platim salarii și pensii! (sperietoare) -> investițiile etatiste salvează Romania (utopie) -> avem nevoie de bani (ca să nu schimbăm nimic) -> ne împrumutăm / creștem austeritatea (ca să devină credibilă sperietoarea de la început) -> optimism (creștem salariile de la anul cu 10%) -> banii se cheltuie total ineficient (realitate) -> timpul trece și opinia publică a uitat cît de mult s-a îndatorat inutil -> apare iar sperietoarea (banii nu mai sînt, s-au dus în consum) -> și cilcul este reluat. Vestea cea bună e că nu va mai ține mult. Vestea cea proastă e că nivelul de trai va continua să scadă pentru mulți români.

- Pe termen lung serviciile asigurate de stat cred că au mari șanse să dispară. Incertitudinea legată de politica fiscală și de legislația stufoasă fac mediul economic impredictibil -> dispariția micilor afaceri continuă -> migrația creierelor își crește ritmul -> și de aici începe cercul vicios al lipsei de contribuabili, creșterea taxelor și diminuarea cheltuielilor sociale, scăderea calității serviciilor asigurate; în acest mod drumul spre faliment național este cel mai sigur. Ca și sugestie, cred că ar trebui eliminate toate barierele legislative care împiedică intrarea pe piață a firmelor în domeniile în care statul deține cam toată piața (sănătate, învățămînt, ... ).

- Răsfoind diverse site-uri am observat o 'grijă aproape maternă' a președintelui și a clasei politice față de Rep Moldova. Din punctul meu de vedere nu este decît încă un exemplu de ineficiență economică și politică. Faptul că datoriile mele cresc exponențial, iar eu dau din banii mei cu titlu gratuit (sub formă de ajutoare) mi se pare o prostie; e clar că nu vom avea nimic de cîștigat. Politic această apropiere pare că deranjează unele tări vecine, deranj care s-ar putea traduce în creșterea prețurilor la gazele importate chiar în pragul iernii. Goana după puținii votaci costă prea mult Romania.

- Un alt subiect care s-a dezbătut a fost cel legat de finanțarea cultelor de către stat. Am înțeles că statul și-a asumat acest angajament - de a finanța cultele - după ce averile acestora au fost expropiate, naționalizate pe vremea lui Cuza; tot din presă am aflat că retrocedările către culte s-au facut și încă se mai fac. Dar cultele înseamnă capital politic prin prezența fizică masivă în orice colț de tară, plus că au și o componentă mediatică importantă. Dpdv economic cultele și-au recăpătat o bună parte din ce le-a aparținut, se bucură de fiscalitate zero și mai primesc și finantare publică, cum s-ar zice 'stau cu fundul în două luntre'. Opinia mea este că abordarea relației stat-culte are două varinate clare: oprirea și anularea retrocedărilor concomitent cu continuarea finanțării și cu menținerea regimului de paradis fiscal, sau accelerarea proceselor de retrocedare, oprirea finanțărilor publice și impozitarea activităților economice ale cultelor.