Datoria și statul

Statul ca și noțiune poate fi descris în teorie în multe feluri, însă în realitate avem o putere simbolică al cărei prestigiu este încă respectat. Respectul se traduce prin supunere, iar supunerea prin plata taxelor. Această formă de organizare s-a menținut și se menține încă datorită încrederii maselor și acțiunii statului prin educație și prin propagarea în media a unui mod de gândire care să fie favorabil continuității funcționării și existenței 'statului'.

Dpdv sociologic s-a demonstrat că firea oamenilor este programată să facă ceea ce numim bine. Însă reperul ales pentru a cataloga poate fi influențat și manipulat, această flexibilitate fiind uimitoare dar în anumite limite. Cu cât se desfășoară într-un timp mai scurt, cu atât schimbările riscă să fie acceptate mai greu sau să nu fie acceptate de mase. Criza economică vădește faptul că 'statul' a întins prea repede coarda fraudei - ca principal obiect de activitate și izvor de existență - riscul fiind ca mulțimile să aibă mai multe premise care să le poată trezi.

Ce este statul?

Privită ca o persoană juridică statul are conducători, interese, patrimoniu și surse de venit. Mai mult decât o persoană juridică, statul are posibilitatea să-și fraudeze 'legal' angajații/ partenerii.

Noțiunea de stat conține două componente: pe de o parte supușii plătitori de taxe (posesori ai încrederii), iar pe de altă parte cei care administrează banii, sau statul. Ceea ce încă unește cele două baricade este încrederea în puterea simbolică a statului, care este și principalul furnizor de monedă.

Evaluând activele de care dispune un stat - bunuri imobiliare, părți sociale în diferite afaceri, lichidități, surse de energie și materii prime, venituri viitoare din taxe - putem să avem o idee privitoare la bonitatea financiară. Aici mă refer la încrederea terților de a împrumuta statul și de a-l considera un partener cu risc minim. Însă ce se va întâmpla când mai multe state își vor declara incapacitatea de plată? Se va destrăma iluzia care fundamentează valoarea banilor? Sau această schimbare se va produce controlat, tot de către stat?

Personal, cred că datoriile se vor acumula în continuare, la fel și emiterea de monedă și direcționarea ei către anumite interese. Până acum am văzut rezultatele acumulării unor datorii imense, concretizate în dezvoltarea statelor respective și creșterea nivelului de trai. Pe termen scurt, cât o mai ține iluzia valorii banilor, statele vor continua să se îndatoreze sub diferite forme.

Startul în devoalarea iluziei îl vor da cu siguranță acele state cu nivelele cele mai ridicate ale datoriei, interesul fiind de partea lor. Rezultatul ar putea fi scăderea încrederii în monedă, iar aceasta să se devalorizeze aruncând astfel în derizoriu datoriile exprimate în acea monedă.

Probabil că soluția nu va întârzia să apară în momentul în care deruta a cuprins eșantionul critic din masa utilizatorilor de monedă. Sau poate bulgărele o dată pornit, nimeni nu va putea să previzioneze evoluția piețelor, totul făcându-se din mers prin adaptarea la situație. În orice sens va evolua situația, moneda ca mijloc de schimb nu va dispărea, ci doar va suferi schimbări substanțiale.

Continuând scenariul pe acestă direcție, ceea ce numim stat astăzi se poate modifica - elementele aleatoare fiind foarte multe.

Scenarii - piața monetară

1. Euro coboară spre 1,25 $.
Premise: UE reușește să adopte o politică și o poziție cât de cât coerente, chiar dacă nemulțumirile unor membrii încep să se manifeste.
Cauze: în primul rând avem mai multe 'surse' de vești negative. Dacă impactul în piață al publicării datelor negative privind anumite aspecte ale economiei SUA era limitat la un orizont de timp, percepția pieței se schimbă în cazul UE pentru că avem deja rezultatele mai multor politici fiscale, rezultate care apar la intervale de timp diferite. Ca atare, percepția negativă a jucătorilor are toate șansele să fie menținută mai mult timp. Diferența netă dintre cele două mari valute este dată la acest nivel de coerența și unitatea politicii - de orice natură - dusă de cele două entități.
Consecințe: un euro mai slab, forță de muncă și produse mai ieftine (dar degeaba, oricum cererea mondială este în scădere). Slăbirea euro va face ca cererea de dolari să crească pe moment, ceea ce va duce la o amânare a schimbării rating-ului de țară pentru SUA.

2. Euro se menține pe scădere, și coboară sub 1$.
Premise: politicul comunitar nu reușește să-și definească o acțiune comună.
Cauze: presiunea socială din Germania și din țările din nordul zonei euro face ca reprezentanții lor să nu accepte ajutoare de mari dimensiuni pentru grupul PIIGS, totul rezumându-se mai mult la declarații. Altfel spus, neamțul nu vrea ca banii obținuți de el prin muncă să fie folosiți pentru nota de plată a traiului bun al 'purcelușilor'. Atitudinea parazitară a unor membrii ai zonei euro a fost posibilă datorită hibelor de organizare a legislației comunitare.
Consecințe: o posibilă atitudine a Germaniei ar putea fi aceea că 'nu mai am nimic de pierdut', așa că grecii se întorc la drahma lor, iar celelalte tări care au deficite babane vor avea aceeași soartă. Impedimentul cel mai mare îl văd ca fiind dat de interesele Franței, care acum profită din plin de criză și își crește deficitele.

3. SUA și UK primesc un rating de țară scăzut. Euro este tot în zona turbulențelor. $ are volatilitate crescută.
Premise: deficite mari, economiile stau tot mai prost, China are o politică de achiziții de active destul de agresivă, dar panica nu s-a instalat încă, injecțiile cu optimism încă mai au efect.
Cauze: falimentul băncilor americane mici își menține trendul; la fel și șomajul, consumul și politica monetară americană.
Consecințe: monedele țărilor emergente devin atractive și încep să se aprecieze, iar prețurile nominale în $ la bursele de mărfuri încep să crească. Pierderea supremației statelor unite este aproape și o intervenție militară (în Iran, de ex) ar putea aduce noi resurse, sau implementarea unei viziuni radicale asupra economiei; întârzierea oricărei inițiative micșorează considerabil șansele de reușită pentru că economic se scufundă și nu vor mai putea susține o asemenea inițiativă. Interesant de văzut cum se vor comporta chinezii, care au o carte mare de jucat.

4. Cascada de vești proaste continuă, șomajul crește, declarațiile politice rămân la nivelul de declarații. Euro și dolarul au variații mai mari, nu se întâmplă încă nimic spectaculos, dar viitorul este sumbru.
Premise: perspectiva inflației determină țările care au sau pot crea cantități mari de monedă să facă achiziții de active și investiții (China, Rusia, SUA, ...).
Cauze: cererea nu mai este un criteriu pentru investiții, importantă fiind deținerea de drepturi reale de proprietate.
Consecințe: structura acționariatului se schimbă la foarte multe companii, au loc fuzionări și tranzacții consistente. Lichiditățile și investițiile se îndreaptă spre zone considerate ca fiind sigure dpdv al unui potențial conflict militar. Finalitatea poate fi aceea că unii vor deține active, proprietăți, mijloace de producție, iar alții vor deține cantități mari monedă; în acest punct este posibilă o devalorizare accentuată a monedei așa cum o percepem astăzi, un nou acord global și o nouă iluzie pe post de monedă sunt pe punctul de a se naște.

5. Un nou Lehman, dar de data asta în UE. Dolarul este la maxime istorice, euro la valori minime.
Premise: Interdependențele create între piețe împiedică măsuri radicale, aruncarea cu bani noi pe piață fiind acțiunea la modă.
Cauze: un calup de vești proaste privind mai multe țări din zona euro duce la scăderea încrederii în moneda europeană și în capacitatea ei de revenire; nevoia de finanțare a unor state din zona euro nu mai poate fi asigurată prin vinderea de titluri de stat.
Consecințe: Prin contagiune, valul creat riscă să lovească puternic economiile lumii; falimente ale societăților de asigurare și a unor bănci importante. Disperarea europenilor poate duce la restrângerea spațiului de circulație pentru euro. Statele din Europa intrate în incapacitate de plată declanșează un nou tsunami financiar, care ar putea sparge bula imobiliară chinezească. ...

Desigur că și o combinație de informații din scenariile de mai sus este perfect posibilă. Sau partitura după care vor juca statele lumii va fi cu totul alta. Certitudinea este că euro nu poate scăpa ușor de piatra pe care o are agățată de gât (piigs), și nu are sprijinul unei alte economii mari, așa cu $ îi are pe chinezi.

ILUZIA - necunoscuta din ecuaţia crizei

-La ştiri am aflat că în Romania drumurile au fost/ sunt blocate de nămeţi, A1 şi A2 au fost închise zilele trecute, toată ţara e sub zăpadă, blocată. Tot la ştiri, la câteva minute distanţă de prima ştire am aflat că ministerul transporturilor nu va mai avea bani pentru reparaţii de drumuri la primavară pentru că a cheltuit 80 mil euro pentru dez-zăpezitul drumurilor. Observaţi antiteza flagrantă.

-Altă ştire anunţă că zona euro are mari probleme cu deficitele greceşti, că se pregăteşte un atac speculativ auspra euro, fiind posibilă o depreciere a monedei. Se zice că totul a pornit acum ceva timp în urmă când grecii şi-au falsificat datele statistice pentru a intra sub umbrela monedei unice.

-Un prieten spune că marile imperii din istorie au pierit când economia a început să nu le mai funcţioneze, şi nu au mai avut cu ce să-şi plătească armatele. Dar condiţiile erau altele, deci paralela este interesantă dar puţin probabil să se mai repete astăzi.

Elementele comune: statul, moneda şi mulţimile creditoare.

Statul - ca principal exploatator şi beneficiar al fraudei - îşi joacă cartea destul de dur în raport cu plătitorii de biruri, mimând egalitarismul şi caritatea. Normele juridice în materie economică continuă să fie destul de vagi, permiţând cosmetizări şi interpretări în funcţie de situaţie. Tiparniţa sau tastatura de 'făcut' bani este în vogă, iar pixul este rege în domeniu indicatorilor bugetari.

Tot acest circ are un numitor comun, şi anume încrederea. Încrederea generează un sentiment de linişte, de supunere. Încrederea în puterea simbolică cu care este investit politicul, încrederea în forma actuală a monedei, în corectitudinea legilor, ... , tot acest capital de încredere socială crează în prezent o bulă a iluziilor.

Criza a demonstrat până acum că viaţa nu este chiar aşa de roz, însă speranţa menţine deocamdată prizonierii iluziilor captivi în propria lor imaginaţie. Alături de speranţă, o tactică interesantă este distragerea atenţiei de la realitate prin mediatizarea altor subiecte (gripa porcină, încălzirea globala, terorismul, armele de distrugere în masă, probabil un viitor conflict militar, ...), reuşindu-se în acest fel împiedicarea coagulării opiniei publice pentru crearea de atitudini şi curente de opinie. Iluzia încă se mai hrăneşte cu optimismul unor şi prostia altora.

În perspectivă mă aştept la o încercare din partea 'statului' de aşa-zisă reformare, o schimbare de formă. Dacă nici această schimbare nu va reuşi să menţină iluzia sistemului, probabil că următoarea încercare va fi asigurarea unui nivel minim de trai ca şi protecţie socială.

Pe termen mediu mă aştept la folosirea pe post de 'sperietori' a unor idei sau fapte cu scopul de a urmări variaţia unor parametri ca încrederea, atenţia, comportamentul social, în funcţie de care se vor lua decizii. Deja criza este privită de mulţi ca o fatalitate, sursa fiind de natură ... extraterestră.

Destrămarea construcţiilor politice cred că nu se va produce curând. În Imperiul Roman când nu a mai existat suficient aur pentru a bate monedă pentru salariile soldaţilor imperiul s-a destrămat, aurul fiind limitat ca resursă. Iluzia este însă nelimitată şi poate fi înlocuită la fel de bine cu o alta.

Dpdv sociologic urmează o perioadă de studiu practic.

Viitorul este magic :-) . Profitaţi!

PS: cu cât creşte numărul celor adoptă gândirea de tip socialist, cu atât perioada de criză se va lungi. Socialismul este terenul pe care iluzia prinde cel mai bine.

Plantele etnobotanice şi 'statul'

În teorie, într-o economie normală de piaţă orice produs poate fi găsit la vânzare. Cumpărătorii aleg pe baza nevoilor lor ce bunuri cumpără, ca atare selecţia este facută de piaţă prin întâlnirea cererii cu oferta.

Şi aici apare vicierea funcţionării economiei de către ceea ce (încă) numim stat. Exemplul plantelor etnobotanice este actual şi destul de clar: pe piaţă există cerere, însă statul decide în locul cumpărătorului că aceste produse sunt nocive şi, într-un puseu de grijă exagerată faţă de supuşii săi, se pregăteşte de zor să intervină în piaţă şi să interzică produsele. Sau poate că şi acest tip de magazine va avea aceeaşi soartă ca şi alte afaceri rentabile, de exemplu farmaciile, care sunt plafonate demografic. Cu alte cuvinte, nu ai nici o şansă să-ţi deschizi o farmacie într-o zona în care mai există şi alte farmacii. De ce? Fiind o afacere care merge bine, interesul 'statului' este reducerea pe cât posibil a concurenţei.

Pe scurt, problema se reduce la a lăsa sau nu piaţa să decidă care produse îşi merită locul la raft şi care nu.

Din punctul meu de vedere, lipsa oricăror îngrădiri din partea statului - care să distorsioneze oferta - reprezintă primul pas în ieşirea din criză; de acord că e un pas mic, dar ar putea fi un început.

Dpdv juridic contractul de vânzare-cumpărare, care poate fi prezumat în cazul oricărei vânzari, este bilateral, cu titlu oneros, consensual şi translativ de proprietate. Vânzătorului îi revine obligaţia conservării bunului până în momentul predării, şi răspunde pentru acesta în cazul viciilor ascunse. Cumpărătorului îi revine obligaţia de a-şi asuma toate consecinţele ce decurg din deţinerea dreptului de proprietate, precum şi responsabilitatea utilizării bunului respectiv. Tot codul civil ne precizează că fiecare persoană majoră este răspunzatoare de actele şi faptele juridice pe care pe produce. Din această perspectivă, intervenţia satului în economie este negativă, şi poate fi interpretată ca fiind:
- totalitară - pentru că, pe de o parte împiedică satisfacerea unor nevoi, iar pe de altă parte distorsionează raportul cerere/ofertă;
- neproductivă - pentru că interzicerea tranzacţionării unor bunuri va duce inevitabil la dispariţia profiturilor, implicit la scăderea veniturilor din taxe.

Schimbând premisa initială - aceea a unei economii de piaţă - cu premisa unui socialism prost înţeles şi aplicat, putem să spunem că majoritatea populaţiei habar nu are cu ce să-şi satisfacă nevoile, iar statul îşi justifică existenţa prin grija faţă de cei mulţi şi proşti, şi decide în locul gloatei. Prima urmare este o schimbare a structurii consumului, următoarea fiind formarea unor mentalităţi de turmă, în care părerile personale nu mai conteaza (de fapt aproape că nici nu mai există, neavând un fundament şi o motivaţie reală). Continuând raţionamentul, libera iniţiativă este sufocată, toţi asteptând ca statul să le rezolve problemele - aici se altoieşte din plin şi încrederea în promisiunile electorale.

Socialiştii spun ca ei ştiu mai bine ce nevoi ai tu şi ce bunuri ar putea să-ţi satisfacă acele nevoi. Probabil că aceşti socialişti ar ajunge să susţină că Dumnezeu a fost de vină că a plantat pomul cu fructul interzis în Rai, şi nu Adam că ar fi mâncat din acel fruct, el fiind de fapt o victimă. Şi aberaţiile socialiştilor nu se opresc aici.

În concluzie, fiecare persoană este răspunzătoare pentru actele şi faptele sale, şi consecinţele trebuiesc asumate de fiecare. Dacă vom continua să refuzăm să ne asumăm responsabilităţile ce decurg din acţiunile noastre, favorizăm prin asta socialismul, intervenţiile etatiste şi nivelul de trai scăzut.

Reforma statului?!

Pentru a înţelege mai bine cum stau lucrurile în lumea în care trăim, vă recomand să citiţi o lucrare interesantă (scrisă de Hans Hermann Hoppe). Probabil că după aceea veţi înţelege mai bine ce s-a întâmplat în realitate cu proprietatea publică, dominantă în comunism. O mostră aveţi aici, iar alta aici.

De altfel, lipsa reprezentării intereselor naţionale de către clasa politică face din economia românească un teren fertil pentru tot felul de afaceri şi experimente. În acest context nu trebuie să ne mire faptul că în curând Casa Poporului poate deveni mall, sau că în parlament se vor face cursuri pentru utilizarea flăcării violet.

Trecând cu vederea peste aceste 'chestii' (mortul de la groapă nu se mai întoarce), remarc în ultima perioadă tot mai multe ştiri privind o nouă creştere a fiscalităţii. Nu mă refer aici la desfiinţarea microîntreprinderilor sau la o aberaţie de genul taxei pe fast-food, ci la aplicarea CAS-ului la dividende. Singura logică care o găsesc este aceea că era imposibil de catalogat toate afacerile care mai mişcă în ţara asta, cărora trebuia să li se aplice un impozit forfetar; taxând dividendele, e clar că toţi aceia care nu au închis şi obţin profit trebuie să plătească. Aceeaşi Mărie, cu alta pălărie.

O altă fanotmă care bântuie media este aceea a economiei subterane, nefiscalizată, pe care mai marii noştrii s-au gândit să o taxeze. De fapt totul este numai un joc de imagine, care să calmeze spiritele şi să le facă să accepte o fiscalitate mai mare.

Cauzele? Parţial neştiinţă, parţial datorii mari de plătit din banii publici, după alegeri.

Rezultatele? Un mediu privat din ce în ce mai anemic, ameninţat pe zi ce trece de perspectiva dispariţiei.

Opinia mea este că statul nu poate supravieţui fără un sector privat sănătos, pe care să-l căpuşeze şi care să-i ofere taxe şi impozite care să-i permită tot felul de 'achiziţii'. Dar asta e valabil doar în pseudo-capitalismul în care am trăit până acum, şi perfect inutil într-un sistem aşa zis 'social democrat' (socialist, comunist).

Urmările naţionalizării fraudei

Frauda ca scop etatist

Puterea seduce, iar deţinătorul ei o va folosi sigur. Aceasta o putem considera ca o axiomă demonstrată în timp prin acţiunile şi măsurile luate de state prin reglementări. Intervenţionismul (imixtiunea statului în economie) a generat de-a lungul timpului, pe baza principiului 'cine împarte, parte-şi face', un cadru juridic favorabil statului şi acţiunilor sale. Inflaţia, lucrările şi licitaţiile publice, politicile fiscale, administrarea proprietăţii publice, ... , sunt câteva exemple clare de furt mascat sub o anumită imagine (proces economic firesc, grija pentru cotizanţi, pentru condiţiile lor de trai, ...). S-a ajuns ca cel mai bun bussines să fie considerat cel din banii publici sau cu sprijinul guvernului prin înlesniri fiscale sau garanţii. Cu fiecare etapă de depresiune cadrul fiscal era schimbat, însa după ce ciclul economic îşi relua creşterea, taxele 'uitau' să-şi revină în totalitate.
... Şi a venit criza actuală ...

'Too big to fail'

În relativ noile condiţii existau două variante de abordare a crizei. Cea firească şi cea mai sănătoasă ar fi fost ca orice afacere nerentabilă să fie lasată să-şi urmeze cursul firesc, cu toate consecinţele de rigoare. Desigur că unele construcţii 'politice şi geostrategice' ar fi avut de suferit pe moment, însa şocul nu ar fi facut altceva decât să scoată în evidenţă punctele slabe - fapt care poate fi destul de constructiv în perspectiva consolidării.
Decizia politică a mers însă pe cea de-a doua abordare, aceea de a interveni cu orice preţ. Calculul politic dominat de frica de necunoscut, dublat de locul căldicel asigurat de sistemul electoral celor aleşi, a determinat statul să încerce amânarea în primă instanţă a efectelor crizei, efecte care ar fi vădit frauda etatistă. Printre consecinţele unei astfel de întâmplări ar fi fost cu siguranţă şi schimbarea sistemului electoral şi al noţiunii de stat aşa cum îl percem astăzi.

Socializarea pierderilor

Dar păstrarea sistemului etatist în configuraţia actuală presupune convingerea maselor că răul vine de undeva din 'spatiu'. Deturnarea atenţiei opiniei publice de la cauze spre efecte face ca aceste turbulenţe economice să fie considerate ca o fatalitate, căutarea cauzelor devenind în aparenţă o lupta cu morile de vânt. Urmările fireşti le trăim acum cu toţii: socializarea pierderilor - expandarea datoriei publice prin înglobarea datoriei private şi prin împrumuturi, puţin circ sindicalist, înăsprirea fiscalităţii, garanţii şi credite guvernamentale discriminatorii, taxarea suplimentară a muncii, ... .

Între timp,

Premisele unei schimbări de imagine a statului sunt deja create. Nemulţumirile maselor încă nu cristalizează în jurul unei idei care ar putea să puna în pericol continuitatea fraudei centralizate. Dezinformarea şi injecţiile cu optimism sunt la modă. În acest tablou, statul îşi joacă destul de bine rolul de dădacă - socialism asistenţial - prin încercările de a ajuta şi de a proteja gloata (o hrăneşte, o vaccinează :-) ).

Va urma

Corul declaraţiilor şi baletul legislativ va ţine captivă atenţia publică pentru încă o bună perioadă de timp. Statul de tip asistenţial, care îţi vrea binele cu forţa (adică plăteşti vrei nu vrei), va câştiga teren. Însă schimbările pe piaţa monetară ar putea avea consecinţe reale asupra economiilor unor ţări. Creditez cu un procent destul de ridicat ideea conform căreia criza economică nu va schimba fundamental sistemul politic în sensul unei reformări; mai degrabă vom avea parte de aceeaşi actori, însa libera iniţiativă va suferi noi constrângeri. Fantoma 'crizei', alături de fantoma 'luptei cu terorismul' ne va bântui şi în perioada următoare, periculoasă fiind asocierea celor două şi punerea în scenă a unor scenarii de forţa. Şi aici se poate face o paralelă cu speculaţiile care susţin că intervenţia în Irak a fost făcută pentru a amâna 'ieşirea în public' a situaţiei economice destul de şubrede.

Concluzie

Ca în orice afacere falimentară, când nu mai am cu ce să plătesc datoriile urmează să fiu executat silit de bunurile pe care la deţin. La nivelul statelor lucrurile nu stau la fel, polarizarea puterii militare, a resurselor energetice şi a celor tehnologice fiind evidentă. În acest context, negocierile se poartă de pe alte poziţii.

Propaganda ecologistă

Suntem îndemnaţi să selectăm deşeurile pe categorii, există chiar containere speciale pentru colectare, în camerele de hotel sunt o mulţime de bucăţi de hârtie cu mesaje 'verzi' aşezate la vedere, avem acces la o mulţime de site-uri de ecologie, şi totuşi nu ne schimbăm comportamentul.

Pe lîngă toate aceste realităţi mai asistăm şi la o mulţime de campanii de mediatizare, pe diverse canale de comunicare, care transmit mesaje de protejare a mediului şi reciclare a materialelor, desigur plătite tot de contribuabili.

Am identificat două faze ale propagandei ecologiste, al cărei scop final este acela de mărire a fiscalităţii. Voi justifica această concluzie.

Prima fază este aceea a mediatizării intense a 'încălzirii globale' şi a altor sperietori pentru a sensibiliza opinia publică şi a-i crea impresia că avem într-adevăr o problemă. După ce opinia publică se va obişnui cu ideea şi va considera chestiunea posibilei schimbări a climei o problemă, intrăm în faza a doua, în care căutăm soluţii. Iar pentru a le pune în aplicare este nevoie bineînţeles de bani, deci trebuie inventată o nouă taxă. (Discuţiile sunt destul de avansate în privinţa funcţionării şi a planului de implementare a noului sistem de taxare.)

Tema 'încălzirii globale' a fost destul de inspirat aleasă deoarece se adresează întregii lumi, orice altă temă ecologică având implicaţii locale. Cutiile de rezonanţă sunt întâlnirile care au loc la nivel internaţional, la care fac prezenţa personaje publice pentru a transfera puţină credibilitate şi seriozitate ideilor vehiculate.

Etichetez mediatizarea ca fiind propagandă cu scop precis pentru că totul putea fi făcut fără gălăgie mediatică şi mult mai simplu. Cum?

Sunt îndemnat să selectez deşeurile reciclabile pe care le produc, iar dacă o fac primesc o reducere la factura de salubritate pentru că am devenit un mic furnizor de materiale reciclabile. Asemenea motivaţie pot să primesc şi din partea hotelierului în cazul în care stau două zile şi nu doresc schimbarea aşternuturilor sau a prosoapelor, de pildă. Reciclând diferite materiale, costurile de producţie ale materiei prime scad, iar emisiile de elemente poluante se diminuează.

În orice ipostază, dacă am un comportament cât mai 'verde' trebuie să fiu recompensat oarecum faţă de cel care plăteşte aceeaşi bani, dar beneficiază de tot confortul sau timpul său (pierdut cu separarea deşeurilor).

PS: mai mult ca sigur că după ce vom fi impozitaţi 'împotriva încălzirii globale', nu vom vedea nici după ani buni circulând pe străzi maşini electrice, termocentrale închise, Bucureştiul cu staţie de epurare a apelor uzate, şi multe altele care ţin de domeniul SF-ului.

Diferenţe între declaraţii şi realitate

- 'Economia naţională va creşte' - ştire menită să genereze un val de optimism, întărită şi de prognoza pe care se bazează bugetul de stat; scopul este stimularea consumului. Consumul fiind motorul economiei româneşti, care în ultima perioadă şi-a erodat substanţial combustibilul, nu întrevăd nici o perspectivă de creştere. În schimb, continuarea finanţării bugetare din bani externi este varianta cea mai probabilă pe tot parcursul acestui an.
- 'Actualul preşedinte a promis în campanie, printre altele, menţinerea fiscalităţii'. Însă nu a ţinut mult şi iată că dinspre finanţe vin o serie de propuneri puţin spus aberante, care vizează tocmai creşterea fiscalităţii, diminuarea consumului şi descurajarea muncii.
- 'Optimismul declaraţiilor din ultima perioadă care ne anunţă prin diferite voci că ne apropiem de ieşirea din criză' este un foc de paie, care este stins de lipsa unui plan de măsuri economice coerent. Cârpeala legislativă, socoteala bugetară bazată pe trecut fără să se ţină cont de condiţiile reale din piaţă şi lipsa unei viziuni pe următorii ani, coroborate cu mediul instituţional destul de corupt, face din Romania o zonă mai puţin interesantă pentru investiţii.
- 'Acordul cu FMI reprezintă calea de urmat şi programul de guvernare'. Parţial adevărat, pentru că totul a mers până în punctul în care politicul ar fi trebuit să adopte măsuri ne-sociale, fapt ce va duce la două posibile variante: fie continuarea finanţării bugetare din banii fondului, fie o renegociere a acordului.

România socialistă

Trăim într-o ţară care ne obligă să trăim bine, care ne vrea cu orice preţ binele. Mărirea punctului de pensie, asistenţă medicală, învăţământ gratuit, ... , sunt numai câteva din oferta statului care ar trebui să ne facă fericiţi, că doar pentru binele comun acţionează marea gloată de angajaţi ai statului, de la parlamentar până la ultimul funcţionar. Şi mai spuneţi că nu sunteţi fericiţi?

Lăsând gluma la o parte, pot să vă spun că jumuleala de bani a populaţiei sub formă de taxe şi impozite e din ce în ce mai mare în comparaţie cu serviciile primite.

Să luăm ca exemplu taxele pe salarii. Ca salariat sunt obligat prin lege să am o pensie, să am servicii medicale asigurate, să pun un ban deoparte pentru vremuri mai grele (şomaj); poate că mai sunt şi alte împliniri măreţe pe care statul vrea ca eu să le am, dar ne rezumăm la acestea. Deci sunt obligat să plătesc aceste servicii. Rezultatul? O afacere proastă pentru mine.

Alternativa simplă, care lasă la latitudinea fiecărei persoane să-şi estimeze nevoia de servicii pe care să şi le asigure este varianta optimă după părerea mea. Astfel, eu decid cantitatea de servicii medicale de care am nevoie şi aleg să plătesc o poliţă de asigurare, iar calitatea serviciilor pe care o vreau tot eu o decid. La fel şi cu învăţământul. Ce folos am că pierd atâţia ani studiind gratis în Romania, când la finalul studiilor abia pot să mă angajez în ţară, ce să mai zic de Europa?!

Dar tu dormi liniştit în somnul ignoranţei, hipnotizat fiind de grija maternă a statului de a te feri de orice posibil rău. Preţul este unul destul de mare, pe care tot tu îl plăteşti, dar care nu trebuie să te intereseze.

La nivelul maselor nu există nici un interes din partea politicului pentru ridicarea gradului de educaţie, fapt ce ar schimba în timp şi componenţa clasei politice.

Exemplele pot continua, însă un lucru este cert: cu cât sunt obligat să 'externalizez' cât mai multe interese personale în favoarea statului, cu atât gradul meu de libertate scade. Şi scade din două motive: relaţia statului cu mine este una de tip monopol, cu precizarea că sunt obligat să o menţin oricât de grele ar fi condiţiile impuse, şi pe de altă parte preţul cu care acelaşi bun/serviciu este vândut unei alte persoane este diferit (plătim diferit în funcţie de venituri, însă serviciile sunt aceleaşi pentru toţi).

ABC-ul supravieţuirii pentru firme

Bine v-am regăsit. Am început noul an ca de obicei, cu gânduri bune şi planuri, însă de când am revenit am avut parte numai de schimbări neaşteptate. De fapt problemele sunt vechi. Astăzi voi scrie despre posibilităţile care privesc tăierea costurilor într-o firmă şi prevenirea pierderilor, licite sau ilicite, dar care pot fi considerate constructive.

Ca o paranteză, ca orice susţinător al bugetului de stat (prin taxele plătite), mă aşteptam la o relaxare cât de mică a fiscalităţii care să apară în noul proiect de buget, şi asta fără să mai pun la socoteală reducerea cheltuielilor cu salariile bugetarilor...

Deci, ce putem să facem?

Măsuri licite care previn posibile pierderi:
- contracte cu clienţii foarte bine concepute, în care să fie prezente ca fidejusori persoanele fizice care reprezintă firmele partenere. Astfel, probabilitatea de înşelăciune se mai diminuează.
- rezoluţiuni de drept ale contractelor comerciale prin pacte comisorii (ştiu, sună ciudat, dar trebuie să vă informaţi).
- neacceptarea ca mijloace de plată a biletelor la ordin şi a cambiilor; în această perioadă se practică destul de mult plata parţială în avans (pentru comenzi consistente).
- scurtarea termenelor de încasare (pentru cine mai lucrează cu termene).
- calculul lunar al profitabilităţii şi ajustarea cheltuielilor cu personalul în funcţie de acest calcul (angajez sau concediez).
- dispar cheltuielile cu publicitatea.
- externalizez partea de hârţogăraie pe care statul mă obligă să o plătesc şi să i-o prezint sub o formă sau alta.
- renegociz chiria pentru punctul/le de lucru.
- realizarea unui scadenţar realist al obligaţiilor de plată către terţi; prioritizarea în funcţie de necesitate şi de condiţiile contractuale.
- în cazul în care am început să intru la apă, este necesară discuţia cu furnizorii pe baza unui plan, în care eu voi plăti la scadenţele stabilite de comun acord, iar ei vor contiuna să mă crediteze pentru un timp; ceva asemănător cu concordatul preventiv, dar în formă nelegalizată (pentru care ar mai trebui să inventez nişte bani), de comun acord. Înţelegere există suficientă, important este planul pe care să-l propunem partenerilor noştri.
- livrarea mărfurilor pe baza de aviz de expediţie; factura o scriu numai după ce primesc banii. Diminuez astfel TVA-ul pe care trebuie să-l achit statului.
- renegocierea comisioanelor bancare pentru POS-uri, în cazul în care am magazine deschise şi accept carduri la plată.

Măsuri "ilicite", care de fapt sunt destul de ... legale şi de practicate în Romania:
- reducerea impozitelor şi taxelor pe salarii prin angajarea cu program redus şi cu salarii minime pe economie.
- contabilizarea facturilor personale pe firmă; reduc astfel TVA-ul în anumite cazuri, dar orice cheltuială reprezintă şi o ieşiere de numerar.
- mulţi au cheltuieli nejustificabile pe baza unei facturi şi pentru care nu primesc facturi, şi ca atare soldul la casă mai trebuie scăzut din când în când. Aici se recomanda încheierea unui contract de administrare între firmă şi administrator, pentru care acesta primeşte scriptic o sumă frumuşică - practică valabilă în cazurile în care asociaţii sunt şi administratori.
- dacă am datorii la stat acumulate, o soluţie ar fi să suspend activitatea firmei, iar afacerea să o trec sub umbrela unei alte societăţi; la fel de bine pot să vând firma cu datorii (dar aici nu e gratis) unei persoane dispuse să o preia, persoană pe care o găsesc la rubrica anunţuri din ziar.

Desigur că lista poate continua, însă prefer să mă opresc aici.

Spor şi un an cât mai profitabil!