… alimente. Fiind perisabile, calitatea alimentelor are o durata de
viata relativ scurta, iar productia locala care are potentialul de a
genera calitatea cea mai buna este sezoniera. Timpii lungi de
transport al alimentelor proaspete nu face decit sa taie din
calitatea lor. (Calitatea este singura caracteristica care aduce
valoare adaugata si de care este direct dependent pretul de vinzare.)
Nevoia de a conserva alimentele apare atunci cind nu reusesti sa
vinzi toata productia in timp real, sau alegi sa vinzi doar o parte
pentru a mentine un anumit nivel al pretului. Refrigerate,
pasteurizate, chimizate, aditivate, …, toate acestea reprezinta
costuri prin care alimentele isi diminueaza din calitatea lor. Cu
toate aceste costuri, pretul alimentelor conservate ar trebui sa fie
sub pretul celor proaspete deoarece in mod normal aceste cantitati de
alimente s-ar fi pierdut in absenta metodelor de conservare. Deci
valoarea adaugata adusa prin conservare, in ciuda pierderii de
valoare prin diminuarea calitatii, este consistenta. Aceasta este
realitatea pe care am remarcat-o in economiile dezvoltate (Elvetia
este cel mai bun exemplu).
Daca situatia preturilor la raft este inversata fata de logica de mai
sus, totul se datoreaza preferintelor consumatorilor. Adica
alimentele de calitate scazuta reprezinta o prioritate. Cererea
dicteaza pretul la raft, iar cererea depinde de nivelul mediu de
educatie. Atunci cind majoritatea alege alimentele cele mai ieftine,
pretul acestora creste.
In schimb, in comunitatile in care productia de alimente este enorm
de mica (tarile nordice), aceasta logica nu se mai aplica.
PS: Nu am abordat situatia 'alimentelor' industriale care au
cantitati infime de ingrediente naturale pentru ca targetul lor il
reprezinta cei cu venituri foarte mici sau cei neinformati. Caritate
sau penalizarea prostiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu