Dărîmarea de mituri - ep XII

Consiliul fiscal a publicat o analiză prin care semnaliza scăderea abruptă a sumelor colectate la bugetul de stat din taxe și impozite.

Azi voi demola mitul vînturat prin presă ca fiind cauza acestei scăderi, și anume vorbim de evaziunea fiscală.

În februarie anul acesta scriam că

Marile companii care fac afaceri în Romania nu au nevoie să facă evaziune fiscală; și aici intră de la supermarketuri, corporații, pînă la afaceri de consultanță sau producerea de autorurisme. La acest nivel evaziunea fiscală este posibilă doar cu acordul tacit al autorităților.

În realitate la evaziunea fiscală apelează în general micile afaceri sau imm-urile care nu reușesc să se mai descurce. Raportat la nivelul întregii economii această categorie reprezinta un procent foarte mic. Presupunînd prin absurd ca toată această mică evaziune ar dispărea, statul ar trebui să suporte un numar adițional destul de mare de șomeri sau asistați social. În plus, aceste mici afaceri întrețin foarte multe familii cu sume relativ mici.

Părerea mea este că Romania se poate descurca cu mult mai puțini bani publici decît a făcut-o pînă acum, dar cu o singură condiție. Și anume aceea a eficientizării cheltuilelilor. Știu, sună utopic pentru că asta presupune eliminarea șpăgilor de partid. Marota evaziunii fiscale este utilizată doar pentru a păcăli populația.

Cauza principală a acestei scăderi masive a încasărilor bugetare își are originea în incapacitatea profesională a decidenților politici de a articula un mix coerent de politci. Să le luăm pe rînd.

Politica monetară. De departe cu o atitudine pro-ciclică, banca națională poate fi considerată ca fiind principalul artizan al creșterii deficitului de cerere peste limitele specifice crizei economice. Velocitatea banilor într-un trend deflaționist este pe scădere, dar această scădere a fost accelerată de acțiunile bnr-ului in piața banilor (limitarea creditării, flotarea controlată a cursului de schimb care îi anulează acestuia efectul de supapă pentru anumite dezechilibre). Tradus, asta înseamnă șomaj, scăderea puterii de cumpărare la nivelul întregii economii, implicit scăderea consumului, și în consecință scăderea taxelor colectate.

Politica fiscală. La fel de pro-ciclică ca cea monetară. În condițiile unui trend deflaționist în cadrul căruia presiunea pe reducerea costurile crește pentru orice afacere, abordarea corectă este aceea a scăderii taxelor. Menținerea lor, cu atît mai rău creșterea lor (cum a fost cazul României) adîncește dezechilibrele macroeconomice. Pe fondul deficitului de cerere, creșterea poverii fiscale a fost determinantul principal care a dus la închiderea multor afaceri și a produs foarte mulți șomeri. Fracturarea lanțului de business a împins apoi alte firme cu un grad de îndatorare relativ mic spre faliment. Scăderea velocității banilor a crescut și numărul insovențelor și al fraudelor. Lipsa totală de predictibilitate fiscală și nivelul foarte ridicat al fiscalității raportat la capacitatea economiei de a genera valoare adăugată, sînt cauzele principale a scăderii investițiilor străine.

Mixul celor două politici. Deși se raportează creștere economică - adică s-a produs mai multă plus valoare în economie ca în perioada precedentă -, consumul continuă să scadă, deficitul de cerere se adîncește, nivelul de trai scade. Consecința firească și directă a celor de mai sus este scăderea sumelor încasate de stat din taxe și impozite.

Mare atenție însă la un anumit aspect - în dinamică, scăderea impozitelor colectate la buget este în vîrful piramidei dezechilibrelor macro, și demonstrează generalizarea acestor dezechilibre.

În concluzie, explicația împuținării banilor publici este una mai de substanță care implică decidenții politici si nu micii buticari care abia supraviețuiesc datorită controlelor stupide și șpăgilor care trebuie să le dea.