Dobînda de politică monetară

Un instrument monetar care poate fi utilizat bine sau mai puțin bine. Cert este că în lumea globalizată de azi sînt cîteva bănci centrale mari care dau tonul în materie de politică monetară.

Practic, dobînda de politică monetară (DPM) este reperul principal pentru băncile comerciale în stabilirea prețului banilor. Atît la depozite cît și la credite.

BNR-ul a fost/ este în materie de DPM în contra-timp cu ceea ce se petrece în lume. Astăzi în cele mai multe țări din Europa, DPM este unitară sau sub-unitară. În România este de 5%. Tot de domeniul evidenței este că în România cursul de schimb este controlat politic.

Prin urmare, consecințele acestui defazaj sînt negative și afectează toată economia.

În piața banilor, existența unei dobînzi mari la depozite într-o țară europeană este foarte atractivă pentru plasamente. Plasamente care vin în valută. Protecția le este asigurată de flotarea controlată practicată de bnr, adică riscul de a pierde prin diferențe de curs este marginal. Altfel spus, o afacere bună oferită gratuit capitalurilor externe. La marje nete de profit de sub 10% așa cum lucreaza companiile străine este total inoportun să investești banii în România în diverse activități comerciale, de producție sau servicii, cînd poți să obții randamente chiar mai bune prin asumarea unor riscuri aproape inexistente doar prin plasarea banilor în depozite.

Băncile comerciale ar trebui să dea credite pentru a face profit. După cum bine se știe, creditarea în România este blocată de facto. Profitul băncilor comerciale a venit tocmai din titlurile de stat, dobînzi plătite de guvern din taxe și impozite sau din împrumuturi de la fmi.

Nu în ultimul rînd, dobînzile plătite de populație sau firme la rambursarea creditelor cu dobîndă variabilă sînt influențate de DPM. Probabil creșterea peste măsură a creditelor neperformante va aduce cu picioarele pe pămînt decidenții din bnr.

În comercial, o DPM ridicată influențează negativ investițiile. Dobînda intră în calculul de cost, o dobîndă ridicată nefăcînd altceva decît să limiteze inițiativa privată doar la acele oportunități care oferă marje ridicate. Mai adăugați la costul final al produsului încă 24% taxă pe prostie și veți afla de ce piața românească nu oferă produse de calitate la prețuri rezonabile ca alte piețe, calitatea fiind astfel 'interzisă politic' prin acest mix total eronat de politici etatiste. 

Răspunsul la întrebarea de ce nu există investiții străine în România este simplu: nu pot exista pentru a produce și vinde în România sau la export pentru că forța de muncă este destul de scumpă în comparație cu alte țări (China) iar fiscalitatea este imensă în raport cu potențialul economiei de a produce valoare adăugată. De exemplu, în Elveția DPM este undeva în jurul lui 1%, tva-ul este de 2.5% la alimente și 8% pentru restul produselor. Bani ieftini și fiscalitate redusă, nivel de trai ridicat. Simplu, nu? 

Șirul întrebărilor de la finalul articolului privitor la independența bnr poate fi continuat cu încă cîteva: cui folosește un nivel atît de ridicat al DPM? Dar dacă combinăm acest nivel cu flotarea controlată a cursului de schimb, interesele cui le reprezintă bnr?