Adevarata reformă

Spațiul public e invadat de o serie de soluții pentru ieșirea din criză. Dar cine le pune în aplicare? Cel mai simplu este să pasăm răspunderea.

Mulți cititori ai blogului împărtășesc opinia conform căreia în țara asta nu se mai poate face nimic constructiv, că nimeni nu poate opri furtul, corupția, evaziunea, ... . Mulți se simt oarecum frustrați și încearcă să se resemneze cît pot, alții simt cum nivelul stresului le crește de la o zi la alta; criza, controale peste controale, mici afaceri care nu mai merg, venituri în scădere față de ratele la bancă care rămîn constante, ... , reprezintă o mulțime de cauze care îi fac pe mulți să se resemneze și să nu mai dorească să facă ceva constructiv. Practic inițiativa acestora paralizează în fața stării de fapt a economiei românești.

Cauza? Soluția?

Părerea mea este că principala cauză a stării de fapt din România ține de domeniul social. Și cum modificările care se petrec în acest domeniu sînt lente și necesită timp, o reformă rapidă nu este posibilă; analiza trendurilor existente în domeniul social ne poate da liniile generale de evoluție pe termen lung.

În primul rînd educația. Nu comentez încercările nereușite de reformă și calitatea din ce în ce mai proastă a învățămîntului, lucruri care sînt evidente, ci voi încerca să creionez ce va urma.

Plec de la premisa că în orice comunitate, cu cît gradul de educație este mai scăzut, cu atît actul de justiție se diluează, nivelul de corupție crește, societatea devine din ce în ce mai polarizată, nivelul de trai scade, iar politicul tinde spre dictatură. Extremele pe un grafic virtual ar putea fi, să zicem:
- Germania - media crescută a educației pe ansamblul comunității, nivel de trai ridicat, implicare mai mare în reprezentarea intereselor la nivel central, politicul sensibil la nevoile populației
- Nigeria - educație zero pe ansambul societății, nivel de trai extrem de scăzut, concentrarea afacerilor cu petrol în mîna a cîtorva oameni, dictatură

În România educația scade scemnificativ ca și calitate. Trendul firesc este acela de scădere al mediei nivelului de trai (politicul se pliază pe opinia publică, pe ce vrea majoritatea). Poți să afirmi că e un cerc vicios aici, dar te înșeli. Atitudinea corectă este aceea că dacă pe mine ca individ nu mă interesează persoana mea, familia mea, buna educație a acestora, proprietatea și drepturile mele și aștept ca statul să intervină și să facă ceva, atunci îmi merit soarta unui trai scăzut și a unei societăți de tip socialist. Alternative există, importantă este renunțarea la gîndirea pe termen scurt, gîndire care zice că dacă din ce fac acum nu ies bani, păi atunci fac degeaba. Nimic mai fals! O bună organizare a resurselor proprii pe termen lung, o gîndire care să treacă de ziua de mîine este esențială, mai ales în ceea ce privește investiția în educație.

Marele avantaj al globalizării este libera circulație a forței de muncă. Ești bun pe domeniul tău, ai investit timp, efort și bani pentru a ajunge la un anumit nivel, atunci poți să alegi cui îi vei vinde munca ta și poți duce un trai decent oriunde în lumea asta. Deja foarte mulți români fac asta!

Schimbarea de mentalitate, de abordare a vieții în general, schimbare pornită de la nivel individual este cheia inversării direcției în care ne îndreptăm ca și societate. Cu cît mai mulți români își vor schimba această optică, cu atît sînt șanse mai mari ca lucrurile să se schimbe. Dar repet, schimbările la nivel social necesită destul de mult timp, dar nu sînt imposibile. Totul depinde de ceea ce facem acum. Frustrările pot fi și un excelent vehicul al motivației.

În al doilea rînd, strîns legat de educație, trebuie analizat trendul demografic. Implicațiile în economie al evoluției demografice este esențial pe termen lung. De aceea îi voi dedica un articol separat.

În concluzie schimbările de trend care țin de social, de mentalități, se petrec lent și au nevoie de timp pentru a atinge acel punct cititic din masa populației pentru a deveni o tendință. Ca principiu, nimeni nu mă poate obliga să consum ceea ce nu vreau, să mănînc ceea ce nu-mi place ... și putem continua; politicul (statul) nu poate determina schimbări în domeniul social fără acceptul de voință al majorității, deci conducătorii sînt exact cei pe care îi merităm la nivelul de educație la care sîntem. O reformă care să pornească de la conducători are costuri electorale mari și nimeni nu și le va asuma vreodată.

UE (II)

... încă cîteva idei despre UE:

Multitudinea de politici fiscale locale și mentalitățile complet diferite a membrilor UE a dus la dezvoltarea de percepții diferite asupra acestei construcții politice. De fapt uniunea europeană a fost privită de fiecare națiune ca o extindere a drepturilor locale, exact așa cum erau ele percepute în fiecare stat în parte; de obligații însă nu a vorbit nimeni. Dacă mediu instituțional local era corupt, uniunea era considerată o 'adunătură de fraieri', iar dacă instituțiile locale erau tratate cu respect, acest respect s-a extins automat asupra instituțiilor europene. Lipsa unui cadru juridic clar și imposibilitatea implementării de insituții comune cu rol de raportare financiară (datorită politicilor fiscale naționale) au șubrezit însă această uniune. Criza economică a vădit o problemă ne-cunoscută pînă acum care pune în pericol chiar și moneda euro - existența economiilor de tip social care au pătruns în uniune. Minciuna, utopia, lipsa de caracter a conducătorilor locali și lipsa de eficiența acelor economii sunt marea problemă a Europei unite.

Acum aceste condiționalități specifice fiecărei națiuni stabilesc nivelul compromisului care poate fi tolerat în decizia politică locală.

Globalizarea piețelor financiare face ca țările care fac parte din zona euro să nu poată avea momentan cale de ieșire fără costuri și riscuri imense. Eforturile disperate ale instituțiilor europene de a preveni explozia bulei datoriilor publice pun presiune pe factorul politic pentru reducerea deficitelor bugetare. Din nou politica fiscală este lăsată la discreția metehnelor locale. Austeritatea diferențiată va duce cu siguranță la acumularea de tensiuni și frustrări.

Încrederea în moneda euro trebuie menținută cu orice preț. De ce? Pentru că nici o țară nu își poate plăti datoriile publice în cazul în care părăsește uniunea moentară și revine la moneda proprie fără să se adîncească în dezechilibre macro, ceea ce ar însemna un nivel de trai scăzut. Reducerea de cheltuieli publice anunțate în Europa cred că reprezintă ultima măsură comună în forma actuală.

Prețul menținerii încrederii este dat de fuziunea băncilor mici cu probleme și crearea de bănci prea mari pentru a cădea. De fapt este calea cea mai simplă de a rostogoli în timp problemele existente. Dar acest timp este necesar pentru modificări în funcționarea UE privitoare la criteriile de aderare și cele de ieșire din zona euro. Bariere comerciale nu cred că vor fi impuse prea curînd pentru că ar duce la căderi consistente pe piața monetară și la modificări geopolitice.

Din această perspectivă dacă nu se vor produce modificări de substanță în organizarea juridică a uniunii, atunci moneda euro riscă să dipară la o eventuală scădere de rating sau la difuzarea unor 'vești rele'. Vulnerabilitatea dată de apariția băncilor mari va duce la creșterea volatilității și la continuarea deprecierii. Spun asta pentru că în SUA, unde s-au produs sute de falimente bancare a băncilor mici fără însă să pericliteze existența dolarului, se pune problema reală a divizării acelor bănci prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

UE (I)

O declarație a președintelui CE ieșită total din tiparele obișnuite a apărut recent în media. El este susținut în discursul său și de alți oficiali europeni pentru a putea crea un punct de vedere comun. Părerea mea este că această declarație are ca țintă publicul larg și combaterea posibilelor reacții sociale care ar putea să apară la anunțatele măsuri de austeritate. Propaganda își are locul ei în acest discurs, iar faptul că piețele financiare nu au fost influențate de generalitățile și asocierile făcute încadrează opinia oficialului la categoria 'să ne dăm și noi cu părerea'. Voi demonstra acest lucru.

Propaganda este definită ca o formă sistematică de persuasiune, care încearcă să influenţeze emoţii, atitudini, opinii şi acţiuni ale unui target de audiență urmărit, prin transmisia controlată de mesaje (care pot sau nu să fie adevarate) prin intermediul mass-media. Ceea ce separă propaganda de o comunicare normală sunt modurile prin care mesajul încearcă să formeze opinii sau comportamente, și care sunt adesea destul de subtile.

O serie de tehnici care se bazează pe psihologia socială sunt folosite pentru a genera propaganda, însă multe dintre ele pot fi încadrate la erori logice (argumentele lor nu sunt totdeauna valide).

Cîteva exemple de tehnici utilizate:
- atacă adversarul, nu argumentele lui - criza=adversarul, cauzele= argumentele lui; sau altfel spus cauzele nu ne interesează să le combatem (adică decizia politică locală), noi ne ocupăm doar de gestionarea efectelor și lupta cu morile de vînt
- apelul la autoritate - prin poziția pe care o ocupa oficiali implicați în declarații și prin instituțiile pe care le reprezintă, ideile expuse capătă mai mult sprijin în rîndurile opiniei publice
- apelul al frică - încearcă să-și construiască suportul de susținere pe sprijinul obținut de insuflarea de neliniște și panică (... Grecia, Spania , Portugalia au scăpat de dictatura in anii '70 și nu vor să se reîntoarcă la ea)
- alăturarea majorității cîștigătoare și inevitabila victorie - sunt căi de atac în încercarea de a convinge publicul țintă să se alăture și să accepte cursul acțiunii. Această tehnică se bazează pe dorința naturală a oamenilor de fi mereu de partea cîștigătoare și poate convinge publicul să-și acorde sprijinul planului de reducere a deficitelor bugetare
- eroarea prezentării în alb și negru - tiranie sau democrație, austeritate sau nu. Totdeauna există cel puțin și o treia variantă, care este omisă intenționat. Impactul emoțional este cu atît mai mare cu cît diferența între cele două variante este mai frapantă
- marea minciună - tehnică bazată pe repetarea unui complex de evenimente care justifică o acțiune ulterioră; descrierile acestor evenimente au elemente de adevăr, însă marea minciună intervine în unirea lor prin generalizare. Această generalizare va înlocui în cele din urmă percepția exactă a publicului. (... Avertismentul lui Barroso reprezintă cea mai recentă verigă dintr-un lung şir de declaraţii alarmiste ... Şeful sindicaliştilor europeni a declarat că Europa ar putea ajunge din nou în situaţia anilor '30. “Este extrem de periculos. Acum ne aflăm în 1931 şi ne îndreptăm înapoi către 1930 cu Marea Depresiune şi ne trezim cu dictatură militară”...)

Discursul politic fără sprijinul strîns al unui consens de opinii ale membrilor UE se pare că a rămas ultima armă a structurilor europene în lupta cu criza. Reforma statului ca anditot împotriva crizei va fi un proces de durată și a cărui desfășurare va fi forțată de dezechilibrele economice induse de stat în economie. Deocamdată, moneda euro face parte din ecuația intereselor de menținere a unei stabilități globale, dar pe măsură ce credibilitatea ei se va eroda există posibilitatea reală a reformării instuțiilor europene. Strigătul socialist disperat al lui Barosso & co arată că momentul reformei se apropie cu pași repezi. Probabil ca atunci cînd euro se va apropia de paritate în raport cu dolarul, sau se va situa sub paritate, va începe o reformă reală.

Formatarea statului - singura soluție a crizei

Am asistat cu toții zilele acestea la justificări politice ale intervenționismului etatist, cărora nu pot să le acord decît cel mai slab calificativ posibil, intervenționism care are însă și o parte pozitivă: duce la falimentul statului și mă face să sper că lucrurile se vor îndrepta.

Premisa de la care plec este că orice discuție despre etică și moralitate în contextul acțiunii statului în economie este utopică. Acest tip de discuții apar atunci cînd se caută justificări pentru impunerea de noi constrîngeri. De ce? Pentru simplul motiv că norme de etică și moralitate nu există într-o piață liberă (am subliniat norme pentru a evidenția caracterul artificial, ne-real al acetui cuvînt și imposibilitatea de a fi aplicat în afara gîndirii sociale); există doar nevoi, competitivitate, eficiență, concurență, iar inteligența primează. Fiecare poate ajunge la maximul său de potențial; aici apare diferența care demonstrează totul - noi toți nu suntem egali începînd de la naștere, nu avem același potențial, aceeași inteligență și aceeași capacitate de muncă. Cum nu avem nici aceleași caracteristici fizice.

Jocul pieței libere stă tocmai în aceste diferențe firești, naturale. Și acum să introducem în acest sistem de ecuații statul, așa cum este el astăzi.

Statul, prin reprezentanții săi, își fundamentează amestecul în economie (poți să citești jaf, furt, ... ) pe principiul ireal că toți suntem egali. Și cum nici în logică nu poți să pleci de la o premisă falsă și să obții o concluzie adevarată, iată că o dată cu trecerea timpului aceasta axiomă a logicii este validată de evidență. Egalitarismul care mimează oarecum caritatea socială este marea eroare a socialiștilor din toate timpurile; de fapt este o perdea din ce în ce mai subțire de credibilitate în ochii maselor, menită să ascundă incapacitatea, fapte ilicite, ... , într-un cuvînt lipsa oricăror așa zise norme de etică și moralitate în acțiunea statului care își legitimează astfel naționalizarea fraudei și își asumă rolul imposibil de arbitru al concurenței. Tocmai din această cauză criza în care se află statul are doar o singură soluție, și anume reformarea din temelii și redefinirea acestuia.

Puterea simbolică a statului va scădea cu fiecare constrîngere impusă, care va scoate și mai mult în evidență rolul de parazit al conducătorilor.

Urmarea în viața adevărată ...

PS: un punct de plecare în reformă - interzicerea finanțării statelor prin împrumuturi, ceea ce ar putea să oblige la o oarecare eficiență.

Exercițiu de imaginație

Vă propun un model de ieșire din criză, un model idealist și care de la început nu-i dau prea mari șanse de a deveni realitate. Este doar un exercițiu de imaginație. Dar este un model care încearcă să rezolve problema datoriilor publice imense.

Ideea de la care am plecat este comparația statului cu o firmă. La ora actuală, bilanțul oricărui stat are active (clădiri, terenuri, parți sociale, banii din trezorerie, creanțe, ... ) și datorii publice. O evaluare a unui stat ar trebui să pornească de la elementele tangibile de activ prin prisma prețului pieței în perspectiva continuității activității; deci îl evaluăm ca pe o afacere oarecare. Datoriile sunt cele care sunt, iar o proiecție se poate face (doar există scadențe bine stabilite).

Nu trebuie să uităm însă și veniturile viitoare ale statului. Considerînd constituția ca un statut al comunității, o revizuire a acesteia aprobată prin referendum este necesară. Revizuirea ar urma să stabilească limitele maxime care pot fi impuse ca impozite, precum și tipurile de impozite și taxe. De asemenea, constituția va avea prevederi clare privind delimitarea proprietății publice de cea privată, precum și pachetul minim de servicii pe care statul trebuie să le ofere. Nivelul veniturilor colectate din impozite ar trebui corelat cu investițiile în folosul comunității. Cu cît aceste venituri sunt mai mici, cu atît statul are obligația să investească mai puțin, ținînd cont că trebuie să acorde și dividende.

Cu aceste modificări devenite realitate, ceea ce înseamnă stat poate fi evaluat la valoarea lui reală, care se divide la un număr de acțiuni. Astfel, cei care au creanțe asupra statului ar putea să primească acțiuni, iar diferența pozitivă de valoare ar putea fi vîndută pe piețele financiare și repartizată fiecărui membru al comunității sau fructificată în alt mod. În aceste condiții, tot ce înseamnă proprietate publică va rămîne guvernată și administrată de 'statutul' comunității - constituția, care ar trbui să prevadă și un grad maximal de îndatorare. Deținătorii de acțiuni statale vor primi dividende ca orice alți acționari și vor avea tot interesul ca acea comunitate să fie cît mai productivă, proprietatea publică a comunității urmînd a fi administrată de un consiliu de administrație alcătuit din reprezentanții celor care dețin pachete importante de acțiuni. Fără parlamentari, guvern sau alegeri de orice tip, fără granițe în momentul fuzionarii a două comunități (de fapt a administrației proprietății publice din cele două state). În acest model mare parte din serviciile publice actuale ar trebui să nu mai existe, la fel ca și mare parte din taxe.

Desigur că aici apare problema monopolului emisiunii de bani, care acum îl deține tot statul. O soluție ar putea fii aceea de a lega prin constituție emisiunea de bani noi de un indicator macroeconomic (asta în cazul în care toate raportările sunt centralizate electronic), sau pur și simplu prețurile pot fi exprimate în orice valută de circulație internațională (sau mai multe).

Probabil că sunt multe detalii la care nu m-am gîndit dar, în mare, aceasta ar putea fi o soluție la criza datoriilor publice. Ce ziceți, v-ar place să trăiți într-o astfel de comunitate?